LA MULŢI ANI, DRAGUL MEU!

                         Hmmm,  ce  bine  miroase  cafeaua  în  dimineaţa  asta! 

           Stai,  nu  trebuia  să  o  faci  tu,  era  rândul  meu  azi.  Dar,  Doamne,  ce  bine  este  şi  ce  cald  sub  plapuma  moale  şi,  uite,  mi-a  căzut  o  şosetă  şi  nici  măcar  nu  mi-am  dat  seama.  Poate  că  nici  tu  nu  ai  observat,  pentru  că,  sunt  sigură,  n-ai  fi  scăpat  ocazia  să  mă  tachinezi  iar   că  nu  pot  dormi  desculţă. 

       Iar  amesteci  zahărul  în  cană  de  parcă  ai  fi  supărat  pe  ea -  şi  moartă  de-aş  fi  tot  aş  auzi  cum  se  loveşte  metalul  linguriţei  de  porţelanul  roşu  al  ceşcuţei  mele  preferate.  Mai  uşurel,  că  se  sparge!

      M-am  speriat  degeaba  că  vine  iarna  peste  ziua  ta.  Se  pare  că  timpul  doar  s-a  jucat  cu  noi,  aşa,  ca  să  nu  ne  plictisim.  Oare  chiar  crede  el,  timpul,  că  noi  doi  ne  putem  plictisi?  Oare  chiar  crede  el,  timpul,  că  ne-ar  putea  încetini  trăirea?

                        Ce  ştie  el,  săracul,  despre  noi? 

                        O  fi  auzit,  vreodată,  tăcerile  noastre,  atunci  când,  striviţi  şi  neputincioşi,  stăteam  lipiţi  unul  de  celălalt,  fără  vorbe,  fără  gânduri,  doar  cu  atingerea   degetelor  încătuşate  a  disperare?  Sau,  se  poate  să   fi  fost  acolo,  cu  noi,  când  salutam  apusurile  la  fel  ca  pe  răsărituri,  la  fel  de  bucuroşi   de  sfârşit  ca  şi  de  început?

                        Mai  are  încă  de  învăţat  despre  noi,  să  ştii...  el,  timpul  ...

                        Să  înveţe  că  eu  te  iubesc  şi  când  mor  de  ciudă  că  eşti  mai  bun  decât  mine   şi  că  ai  avut  dreptate  când  eu  băgam  mâna  în   foc  că  nu ...

                        Să  înveţe  că  eu  iubesc  şi  numele  tău  pe  ecranul  pâlpâind  al  telefonului  şi  felul  în  care  spui  eu  sunt,  de  parcă  ar  mai  fi  nevoie  să-mi  spui ...

                        Să  ştie  că  iubesc  cheile  tale  care  nu  sunt  niciodată  la  locul   lor  şi  pentru  care  întârzii  în  fiecare  dimineaţă  şi  cana  de  cafea  pe  care  o  laşi  sus,  pe  cuier  şi   pe  care  o  cauţi   înnebunit  dimineaţa  următoare...

                        Hmmm,  ce  bine  miroase  cafeaua  şi  ce  faci  acolo,  în  bucătărie,  de  nu  mai  vii  odată?  Te  aştept  cu  obrazul  lipt  de  perna  ta  că  miroase  frumos,  a  bărbat  calm,  sigur  şi  puternic,  a  bărbat  care  plânge  de  durerea  ta  doar  după  uşa  din  baie  ca  să  nu-l  vezi,   a  bărbat  care  nu  spune  nimic  atunci  când  eşti  bolnavă,  dar  care  vine  cu  ceaiul  fierbinte  la  căpătâiul  tău  şi  care  spală  vasele  ca  să – i  dea  timp  paracetamolului  să-şi  facă  efectul  şi  să  nu  te  mai  doară  capul...

                        Bărbatul  meu  de  acum  mai  bine  de  treizeci  de  ani...

                        La  mulţi  ani,  dragul  meu  şi  mulţumesc  de  cafea!  Au,  ce  tare  arde!

Cele mai pufoase găluşte

http://www.catchy.ro/sa-radem-ca-face-bine-la-sanatate-concurs-literar


Multe a văzut şi auzit bolta de viţă – de – vie din curtea casei părinţilor mei. Acolo, învăluiţi de parfumul dulce al boabelor brumate, am întins mese binecuvântate cu bucatele din grădina fermecată a mamei, pentru musafiri mulţi şi dragi.

Acolo, într-o dimineaţă şugubeaţă de florar, mătuşa mea, venită în vizită, se plângea că nu-i ies găluştele niciodată. Că seamănă cu mingiuţele de ping-pong, doar decor în farfuria de supă, comestibilitatea lor fiind definitiv şi irevocabil compromisă.

Olteanca din mine, aclimatizată prin căsătorie în Ardeal, a sărit ca arsă: neam de neamul tău nu a văzut şi mâncat găluşte ca cele făcute de mine, Vetuţa dragă. Mirodenie, nu altceva, ai să vezi, nu-mi mai tăcea mie guriţa.

Zis şi făcut. A zburătăcit mama întreaga coşare de găini, a bunghit pestriţa cea mai dolofană şi, iacă, imediat clocotea pe aragaz supa galbenă şi grasă ca o gutuie coaptă.

La masa de sub bolta de viţă, acoperită cu muşama cu floarea – soarelui şi aranjată cu tot dichisul, aşteptau cam vreo zece guri, dornice să guste minunăţie de găluşte. Triumfătoare, cu oala de supă în braţe, eu grăbeam să culeg laudele. Doar că piciorul meu drept a ratat prima treaptă din cele trei de la bucătărie şi, în câteva secunde, obrazul meu scurma ca un godac straturile de flori ale mamei, iar oala, după ce aruncase preaplinul spre mine, se rostogolea, prin toată curtea, împrăștiind pufoşeniile de găluşte multlăudate.

Nebunie generală: au sărit toţi, cu mic cu mare, mi-au cules pătrunjelul din păr şi morcovii de sub guler şi abia am apucat să o văd pe mătuşa mea, imperturbabilă, adunând lingurile şi farfuriile adânci de pe masă.

În drum spre bucătărie, s-a întors spre mine şi a ridicat din umeri:

- De astea nu mai avem nevoie, nu-i aşa ?

CONVERSAŢIE  DE  ZIUA  MEA 

Doar  pe  mine  mă  naşte  toamna,  în  fiece  septembrie…

-           -  Nu  zău,  mai  gândeşte-te  un  pic.

Toamna,  doar  obrajii  mei  se  pârguiesc  ca  strugurii  din  vie...

-           -   Hm,  poate  de-aia  se  acreşte  aşa  de  repede  vinul.

Eu  sunt  născută-n  toamnă,  miros  a  poamă  coaptă...

-          -   Doar  cardul  meu,  săracul,  ştie  cât  costă  sticluţa  asta  de  miros.

Cele  mai  frumoase  poezii  sunt  despre  toamnă.  Deci,  despre  mine.

-           -  Să-mi  citeşti  şi  mie  poezia  aia  despre  pepeni.

Cine  spune  că  frunzele  mor,  toamna?  Nu,  ele  se  îmbracă  în  rochii  de  aur  şi  se  duc  la  bal..

-          -   Păi,  sigur,  te  puteai  gândi  la  altceva  în  afară  de  dans?

Şi   frunzele   îşi  pierd  câte  un  pantof  şi   întotdeauna  îl  găseşte  câte  un  prinţ  fermecat...

-           -  Te  rog  frumos,  până  la  pantofi.  Trei  rafturi  am  făcut  în  plus  în  debara,  luna  asta.

Toamna  nu  plouă,  să  ştii.  Se  scutură  stelele  şi  picăturile  sunt  lacrimile  de  bucurie  din  ochii  zânelor.  Ca  ochii  mei...

-          -   Ai  dreptate,  aici.  Tare- ţi  mai  scapără  ochii  dacă  întârzii  şi  eu  la  o  bere.

Se-alintă  toamna  în  dantele  roşii  ca  focul   şi-n  gutui  galbene  ca  speranţa...

-           Ai  putea  să  fii  şi  tu  mai  amabilă  cu  doamna  de  la  aprozar ?  Ai  văzut  ce  fructe  frumoase  îmi  alege  mie?

Şi-mi  place  să  mă  alint  în  valuri  calde  de  iubire,  sub  raze  blânde  de  soare,  toamna,  lângă  tine...

-           Da,  iubito  şi  eu  te  iubesc.  La  mulţi  ani !

Ce  frumos  ştii  tu  să  vorbeşti,  iubitule.  Mulţumesc!