sâmbătă, 28 decembrie 2013

               Mama  mea  a  plecat  la  Moş  Crăciun!
               S-a  hotărât,  aşa,  deodată,  în  zilele  în  care  creştinii  din  toate  colţurile  lumii  se  pregăteau  să  sărbătorească  naşterea  Mântuitorului  nostru.  A  aşteptat  să  adorm,  mi-a  ascultat  respiraţia  obosită  şi  a  închis  ochii  pentru  vecie,  împăcată  şi  senină,  la  fel  de  frumoasă  ca  atunci  când  ne  aştepta  la  poartă  bucuroasă  că  îi  veneau  copiii  acasă.
                Timpul  ăsta  a  înnebunit  de  tot,  nici  nu  curge,  dar  nici  nu  stă  în  loc,  oare  ce  este ziua  de  azi,  oare  ce  a  fost  mai  înainte...oare  când  secundele  se  vor  aşeza,  din  nou,  la  locul  lor?
                 Vorbesc  cu  tata  la  telefon,  speriată  până-n  măduva  oaselor  de  faptul  că  stă  singur,  bătrân  şi  bolnav  în  casa  pe  care  a  împărţit-o  zeci  de  ani  cu  mama... nu  i-am  putut  înfrânge  vrerea -  când  n-am  să  mai  pot,  am  să  vin  la  voi  dar,  deocamdată,  rămân.
                Nu  mai  e  mama!  Nu  mai  e!
                Ştiu,  ştiu,  atâţia  alţii  au  trecut  prin  asta  înaintea  mea,  ştiu,  ăsta  e  mersul  firii, ştiu...
                Dar  durerea  nu  ştie.
                Se  înşurubează,  perfidă  şi  alunecoasă,  muşcă  lacomă  şi  aşteaptă  viitoarele  Crăciunuri  ca  să  o ia  de  la  capăt.
                Somn  uşor,  mamă,  sărut-mâna!