joi, 16 martie 2017

Amenajări, culori și franciză

            Încă  n-a  venit  primăvara  de  tot  în   orășelul  nostru.  Sus,  pe munte,  pete  albe  de  zăpadă  trimit  adieri  înghețate  spre  oraș.
              Mai  durează  un  pic  până  vine,  cu  adevărat,  căldura  prin  părțile  noastre.
            Nu-i  bai,  mai  am  timp  de  studiu.  Și  de  planuri.  Pentru  că  ceea  ce  îmi  flutură  mie  prin  cap  are  nevoie  de  studiu  și  de  cercetare.  Primul  pas,  acela  al  descoperirii  motivației,  a  fost  făcut,  deja,  cu  ceva  timp  în  urmă.
            Nici  nu  era  prea  greu,  odată  ce  m-am  hotărât  că  orice  lucru  bine  făcut  este  cel  făcut  chiar  de  mâna  ta. 
            Am lucrat  ani  de  zile  într-o  clădire  de  birouri  care,  pe  dinafară,  mai  ales  dimineața,  cu  toate  luminile  aprinse,  arăta  ca  un  hotel  de  lux,  într-o  stațiune  montană.
            Pe  dinafară,  pentru  că,  odată  pășit  pragul  de  la  intrare,  perspectiva  ți  se  schimba  radical.  Multe  încăperi  înghesuite,  compartimentate  aiurea,  fără  lumină  naturală  sau,  dacă  beneficiau  de  ferestre  mari,  nu  le  puteai  exploata  la  maxim  din  diferite  motive.
            Dar,  de  departe,  tragedia  cea  mai  mare  era  la  baie.  Pentru  o  persoană  de  ”calibrul”  meu,  intrarea  și  ieșirea  din  baie  constituia  un  adevărat  tur  de  forță:  mai  mult  într-o  dungă,  decât  în  poziție  normală.
            Dintotdeauna  am  fost  pasionată  de  amenajările  interioare.  Mi-au  plăcut  culorile  și  am  învățat  să  le  combin  pentru  un  efect  desăvârșit.  Mi-a  plăcut  mobilierul  cu  linii  zvelte,  largi,  care  respiră  în  ritmul  celui  ce-l  folosește  și  care-ți  oferă  spațiu  și  oportunitate.
            Așa  că  hotărârea  a  fost  ușor  de  luat:  de  ce  să  fiu  eu  un  angajat  cu  mari  probleme  în  ceea  ce  privește  deplasarea  dintr-un  loc  în  altul  într-o  clădire  aiurea  proiectată  și  amenajată,  când  aș  putea  să  fiu  eu  un  antreprenor,  care  să  ofere  clienților  un  birou  modern,  luminos,  cald  și  primitor,  la  care  să  te  întorci  cu  drag  și  cu  spor,  în  fiecare  dimineață?
            Mai  greu  cu partea  practică:  franciză  sau  start – up?  Am apelat  la  un  prieten,  profesor  de  economie  la  liceul  din  orășelul  nostru  și  am  luat-o  pe  îndelete:



            De  ce  franciză?

            Pentru  că  vine  la  pachet  cu  rețeta  de  business  și  know  how,  precum  și  asistență  pe  parcursul  desfășurării  activității.  Și  pentru  că  franciza  Hansen  Ergonomic  Studio  oferă  produse  variate:  mobilier  de  interior  și  exterior,  corpuri  de  iluminat, jaluzele,  dar  și  servicii  de  planificare  spațiu,  design,  relocare,  training  și  prezentare  sisteme  ergonomice. 
            Și  pentru  că  îmi  oferă  posibilitatea  de  a  face  ceea  ce-mi  place  pe  o  perioadă  mare  de  timp.
           



            În  zone  slab  dezvoltate  din  punct  de  vedere  industrial,  așa  cum  este  zona  în  care  locuiesc,  sunt  multe  spații  goale,  care  se  pot  închiria  pe  sume  destul  de  mici,  în  comparație  cu  sumele  plătite  pentru  aceleași  spații,  aflate  în  orașele  mari.  Și,  da,    există  și  firme  care  sunt  dispuse  să-și  desfășoare  activitatea  aici,  dacă  sunt  create  condițiile  corespunzătoare.  Deci,  oportunități  de  afaceri  există!

            Cum  am  ajuns  la  Hansen  Economic  Studio?

     Simplu,  am  căutat  idei  de  afaceri,  apoi  francize  de  succes  și  mi-am  ales  domeniul.  Restul  vine  la  pachet  cu  Ghidul  investitorului  și  consultanță  oferită  gratuit  francizaților. 





            La  parterul  blocului  de  peste  drum,  a funcționat  o  sală  de  gimnastică.  Antrenorul  a  închiriat  altă  sală,  tot  la  noi  în  oraș,   pe  malul  Jiului,  cu  o  priveliște  superbă.  Așa  că,  imediat  ce  semnez   contractul  de  franciză,  mă  pot apuca  de  lucru. 
            Birourile  vor  fi  perfecte,  deja  avem  schițele  și  am  ales  și  mobilierul  și  obiectele  de  decor. 
            Sediul  beneficiază  de  o  panoramă  splendidă  asupra  Valomirului,  cu  stâncile  lui  colțuroase,  învinse  ici-colo  de  poienițe  verzi,  iar  fiecare  angajat  va  avea  propria  bucățică  de  rai,  birourile  fiind  orientate  spre  ferestrele  mari,  scăldate  de  soare mai  tot  timpul  zilei. 
            Și,  dacă  iese  prima  dată,  cu  siguranță  că  va  fi  bine  și  pe  mai  departe.
            Deja  am  pus  ochii  pe  spațiul  vis-a-vis  de  clădirea  Poștei,  cu  vedere  spre  drumul  forestier  spre  Bilugu,   iar  firma  care  își  va  desfășura  activitatea  aici  este  nerăbdătoare  să  începem. 
            
Articol  scris  pentru  proba  nr.  5  din  competiția  Spring  SuperBlog  2017!



luni, 13 martie 2017

English for all

            Mie,  una,  mi-a  plăcut  la  şcoală. Cel  mai  mult  și  cel  mai  mult,  în  liceu. 
De  chiulit,  nu  zic  nu,  am  chiulit  şi  eu,  dar  numai  de  la  orele  de  lucru  manual  şi  educaţie  fizică.  Pentru  chiulul  de  la  sport,  îmi  dau  pumni  în  barbă  şi  acum,  la  vârsta  de  ...  dar,  mă  rog,  asta  e  altă  poveste.
                Am  avut  şi  norocul  să  dau  peste  profesori  cu  totul  şi  cu  totul  deosebiţi,  iar  doi  dintre  ei,  profesorul  de  română  şi  cel  de  latină,  în  special, m-au  influenţat  în  toate  modurile  posibile,  ştiute  şi  neştiute,  în  care  se  putea  face  acest  lucru.  Şi  dacă  pui  la  socoteală  şi  faptul  că  proful  de  latină  fusese  unul  dintre  studenţii  apreciaţi  de  George  Călinescu,  atunci  lucrurile  capătă,  parcă,  şi  mai  multă  consistenţă.

banchetul  de  la  finalul  clasei  a  XII-a

                Limbile  străine  studiate,  pe  atunci,  erau,  invariabil,  rusa,  franceza  şi,  destul  de  rar,  germana.  Pentru  limba  engleză -  un  profesor,  maxim  doi  pe  oraş.  Dacă  erai  la  şcoala  potrivită,  cu  profesorul  propriu  în  dotare,  puteai  să  juri  că  ţi-a  pus  Dumnezeu  mâna  în   cap.  Dacă  nu,  ori  învăţai  engleza  singur,  ori  te  mâncau  meditaţiile  la  engleză,  cu  condiţia,  esenţială,  de  fapt,  să  găseşti  un  profesor  disponibil.
                Eu  n-am  făcut  parte  dintre  norocoşi.  
              Engleza  ştiută  de  mine  se  limita  la  câteva  formule  de  salut,  vreo  două  de  prezentare,  de  numărat  până  la  o  sută,  precum  şi  nemuritoarele   cuvinte  I  love  you,  desenate  pe  fundalul  unei  inimi  sângerând  de  moarte  în  filele  oracolelor.  
            Ba  nu,  mint,  eram,  cumva,  superioară  colegilor  de  clasă,  pentru  că  am  fost  prima  care  a  folosit  expresia  don’t  go!  I’ll  be  back  soon!  spre  uimirea  maximă  a  colegilor  şi  fala  mea  eternă.  Omisesem  în  mod  special  continuarea  with  another  cartoon,  ca  să  nu  se  prindă  ei  de  preţioasa  mea  sursă  de  informare,  adică  genericul  de  la  Woody,  woodpecker  show,  de  care  beneficiam  nelimitat  faţă  de  programul  strict  de  la  TV,  din  cauză  de  unchi  preferat,   şofer  de  TIR,  care  mă  cadorisise  cu  un  casetofon  care  mai  şi  înregistra,  spre  nemăsurata  mea  bucurie. 
                Olimpică  la  română,  mă  trezesc  în  clasa  a  XI-a  în  toiul  unui  scandal  de  proporţii,  iscat  de o  greşeală  minoră  a  comisiei  de  corectare  a  lucrărilor.  În  prima  fază,  clasată  pe  primul  loc  pe  judeţ,  îmi  ascuţeam  deja  bombeurile  pentru  faza  naţională,  ce  urma  să  se  ţină,  undeva,  în  capătul  celălalt  al  ţării.
La  vreo  câteva  zile  de  la  concurs,  explodează  ştirea:  că  nu  eu  merg  la  naţională,  ci  o  altă  fată  de  la  alt  liceu.  Eu  apăream  pe  locul  al  doilea,  la  olimpiada  de ...  engleză,  iar  la  română,  nexam,  nimic,  nici  măcar  nu  figuram  prezentă.
                La  început  nu  am  dat  importanţă,  am  crezut  că  este  o  glumă.  
              Dar,  când  dirigintele  nostru,  profesorul  de  română,  a  dat  buzna  în  clasă  înconjurat  de  fulgere,  ca  Jupiter,  hotărât  să  mă  transforme  în  pulbere  şi  scrum,  am  amuţit.  
                Cele  două  olimpiade  se  desfăşuraseră  în  acelaşi  loc  şi  în  aceeaşi  zi  şi,  până  să  apuc  eu  să  deschid  gura,  am  fost  acuzată  că  am  greşit  sala  şi  m-am  prezentat  la  engleză  şi  nu  la  română.  Şi  că,  dacă  am  fost  atât  de   zăbăucă  să  fac  asta,  foarte  bine,  am primit  ce-am  meritat,  adică  locul  al  doilea,  să  stau  acasă  şi  să  nu  mă  duc  la  nicio  naţională,  never  -  ever,  să  deschid  ochii  şi  urechile  mai  bine  altădată.
                Degeaba  miorlăiam  eu  tov.  diriginte,  jur  că  la  română  am  fost,  că  subiectele  erau  scrise  pe  tablă,  nu  aveam  cum  să  greşesc,  că  tabelele  venite  de  la  Inspectorat  erau  tabu,  nu  încăpea  discuţie.
                Om  cu  scaun  la  cap,  proful  a  rămas,  însă,  pe  gânduri,  la  replica  mea  disperat - genială:
-                       Da  de  unde  mama  dracului ( jur  cu  mâna  pe  roșu  că  așa  am  zis)  să  iau  eu  premiul  doi,  tov.  diriginte,  dacă  eu  nici  nu  fac  cursuri  de  engleză?  Ce,  avem  noi  profesor  la  liceu  şi  nu  ştiam?
S-a  apucat  omul  de  anchetă  şi  până  la  urmă  s-a  lămurit  totul:  aveam  amândouă  acelaşi  nume  de  familie,  la  mine  terminat  cu  i  şi  la  ea  cu  e,  acelaşi  prenume:  Camelia  la  ea,  Camelia – Maria  la  mine,  aproape  acelaşi  liceu  -  Industrial  nr.  4  la  ea  şi  Industrial  nr.  6  la  mine.  Curat -  murdar,  ce  mai  ...
De-atunci,  însă,  engleza  și  cu  mine  am  rămas  incompatibile  și  biologic,  și  chimic,  și  semantic,  și  lexical.

Societatea  de  azi  cere  și  tu  trebuie  să  te  conformezi. Limba  engleză  este  atotputernică,  omniprezentă  și  omniscientă.  Pe  orice  fel  de  aparat  pui  mâna  acum,  întâi  trebuie  să  înțelegi  ce  scrie  în  engleză  pe  prima  pagină  a  meniului  și  abia  apoi  să-l  setezi  în  română.  
Și  eu  ce  să  fac?  Să mă  duc  la  liceu,  să  o  iau  de  la  capăt?  Sau  la  meditații?  
Păi,  când?  Că  astea  douăzecișipatru  de  ore  ale  zilei  de  azi  nu  mai  sunt  ca  alea  douăzecișipatru de  ore  ale  zilei  de  atunci,  ăhăăă,  să  fim  noi  sănătoși  ...  în  plus,  pleci  varză  de  la  muncă  și  acasă  te  fac   ăilalți   tocăniță!
-                       Iar  ai  rămas  în  urmă,  mami,  râde  fiu-meu.  Hai  că  te  fac  eu  cultă  și  știutoare  de  engleză!  De  ce  crezi  tu  că  s-a  inventat  internetul?  De  engleză online  ai  auzit?
Și  uite  așa  am  aflat  eu  de  o  platformă  profesională  de  elearning,  pentru  învățarea  limbii  engleze  de  acasă  și,  culmea,  cu  un  profesor  pe  lângă  tine. 


Am  dat  deja  o  raită  pe  acolo  și  ce  să  vezi?  Trai  pe  vătrai,  nene,  în  particoler:  vocabular,  gramatică,  exerciții,  toate  la  botu  calului,  de  la  mine  din  sufragerie.

Păi ... nu  mă  duceam  eu  la  națională  și  la  engleză,  dacă  mă  nășteam  acuma  și  nu  atunci?!

Articol  scris  pentru  proba  cu   nr.  4  Spring  SuperBlog  2017!