vineri, 1 decembrie 2017

Haine pentru mame hot!

                 Pe  vremea  când  barza  își  făcuse  culcuș  prin  buzunarele  mele,  aflarea  unei  rochii  pe  măsura  a  două  ființe  într-una  singură,  constituia  o  adevărată  provocare.
                Prima  și  singura  mea  rochie  de  gravidă,  pe  care  am  purtat-o  în  ambele  ocazii,  a  fost  cadou  de  la  tata.  Tata  era  în  stare  să  vândă  umbrele  de  soare  și  costume  de  baie  eschimoșilor,  iar  de  cumpărat,  pe  vremea  aceea,  era  omul  ideal.  Intra  în  magazin  cu  dezinvoltură,  zâmbea  cu  toată  gura  și  striga  fericit:
-                       Sărut-mâinile,  frumoase  domnițe,  ce  mai  faceți,  ce  noutăți  mai  aveți?  Asta,  pe  lângă  nelipsitele  ciocolate  cu  rom  strecurate  vânzătoarelor  de  fiecare  1  și  8  Martie.  Nu  uita  niciodată,  dar  absolut  niciodată,  nicio  vânzătoare  din  cartier.  Da,  ciocolatele  alea  mici,  cu  1,80  lei  bucata,  făceau  minuni. 
Așa  se  face  că  el  a  fost  primul  anunțat  că  dimineața  vor  primi  marfă  și   așa  m-am  pomenit  cu  o  rochie  de  gravidă,  mărime  universală,  din   stofă  verde.  Până  acasă,  când  eu,   emoționată  la  culme,  am  desfăcut  pachetul,  nu  a  știut  să-mi  spună  ce  culoare  are.  Putea  fi  și  bleomangri  cu  picățele  în  dungi,  nu  conta.  Eram  printre  puținele și  superfericitele   posesoare  de  așa  ceva. 
                De  pantaloni,  ce  să  mai  vorbim ..  nu  se  fabrica  așa  ceva  la  noi  în  țară,  iar  din  Vestul  decadent  nu  aveam  nicio  șansă  să  facem  rost.  Inventiv  din  fire,  soțul  meu  a  găsit  o  soluție  ca  eu  să  nu  renunț  la  pantaloni  pe  întreaga  perioadă  a  sarcinii:  mi-a  cumpărat  bretele.
                Croitoresele  erau  la  mare  căutare,  iar  doamna  care  îmi  lucra  mie  te  miri  ce,   îmi  făcuse  o  bluză  cu  pense,  la  care  atașasem  eu  o  fundiță  din  dantelă  albă.  Prin  urmare,  aveam   haine  de  gravidă  și  pentru  o  ținută  de  birou  și  pentru  o  seară  elegantă,  la  un  cico,  la  cofetăria  din  colț.

Copiii  mei  sunt ,  acum,  oameni  în  toată  firea. 

La  rândul  ei,  fiica  mea  are  trei  băieți.  Deci,  sunt  de  trei  ori  bunică.  Conform  ultimelor  două  ecografe,  cel  mai  mic  dintre  ei  trebuia  să  fie  fetiță.  După  naștere,  mă  sună  fiică-mea:
-                       Suntem  bine,  și  eu  și  copilul,  să  stai  liniștită.  Doar  că  ...,  am  înțepenit  la  auzul  punctelor  de  suspensie...  doar  că,  nu  e  fată!
-                      Cum  adică  nu  e  fată?  Dar  ce  e?  mi-a  țâșnit  mie,  ca  din  praștie,  întrebarea  de  o mie  de  puncte,  negre,  evident!
-           Băiat,  ce  să  fie,  râdea  fiică-mea  la  telefon.  Tot  băiat!

Inutil  să  mai  spun  că  acum  sunt  și  haine  de  alăptare,  și  lenjerie  specială,   pe  numere  și  culori  preferate.  Greu  este  să  alegi,  să  găsești   cele  mai  bune  oferte  pentru  tine  și  pentru   copilașul  tău.



Dacă  aș  fi  ambasadorul  vreunui  magazin  dedicat  gravidelor  sau  proaspetelor  mămici  care  alăptează,  n-aș  sta  pe  gânduri:  prima  alegere,  firesc,  Hotmama.ro.
De  ce?  Pentru  că  și  fiica  mea  a  făcut  alegerea  asta  și  este  extrem  de  încântată,  achiziționând  o  rochie  cobalt,  ca  ochii  ei,  pentru  o  ocazie  specială,  rochie  pe  care  o  poartă  și  acum,  pentru  că  îi  dă  posibilitatea  să  și  alăpteze.


Dacă  aș  fi  ambasadorul  Hotmama.ro,  în  mediul  online,  aș  porni  la  drum  alături  de  Adriana  Târnoveanu,  cu  ale  ei  mărgăritare  de  cuvinte.  Pe  ea,  că  știe  să  brodeze  cuvinte  din  pietre  prețioase,   pentru  copiii  noștri  și  pentru  copiii  din  noi.  Iar  cuvintele  meșteșugit  alcătuite,  la  momentul  potrivit,  te  pot  convinge  să  încerci. 
În  demersul  meu,  aș  avea  nevoie  și  de  Cristina  Lincu,  că  nimic  nu  se  compară  cu  experiența  unei  adânci  încercate  mămici  de  3.  Trei  băieți  năzdrăvani,  desigur.   Ea  știe,  sigur  știe,  nevoile  și  dorințele  celor  care  așteaptă  sau  au  primit,  deja,  cel  mai  de  preț  dar  din  viața  lor. 
Aș  trimite  vorbele  lor  până  hăt,  departe,  peste  mări  și  țări,  cu   Oana  Grozavu,    visătoare  cum  o  știm, hai-hui  prin  lume.
Și  ca  totul  să  fie  perfect,  avem  nevoie  de  sare  și  piper,  nu-i  așa?  De  Em  Sava,  cea  cu  dulce  și  sărat  la  un  loc,  pentru  o  prezentare  ghidușă  a  pijamalelor  care  aduc  vise  dulci  pentru  mămici  și  pitici.

Fiica  mea  avea  trei  ani  când  am  ajuns  acasă,  de  la  maternitate,  cu  frățiorul  ei.  S-a  tot  foit  pe  lângă  el,  s-a  tot  uitat  și,  la  un  moment  dat,   mi-a  cerut  să  o  îmbrac  să  plece  în  oraș.
-           Păi,  ce  să  faci  tu  în  oraș?
-          Să-i  cumpăr  dinți,  că  n-are  cu  ce  mânca,  tu  n-ai  văzut?

Articol  scris  pentru  SuperBlog  2017!














miercuri, 29 noiembrie 2017

MonkeyCami

                 Ce  să  fac,  n-am  ce  să  fac,  îmi  place  Dwayne  Johnson.  Mă  aliniez  și  eu  corului  de  fetișcane  leșinate  după   pectoralii,  bicepșii,  tricepșii  și  ce-o  mai  avea  calapodul  ăsta  de  mascul  feroce!  N-aș  fi  zis  că  o  să  o  iau  razna  tocmai  la  bătrânețe!  Eh,  poate  nu  chiar  bătrânețe,  am  exagerat  și  eu  un  pic!
            Numai  ce-am  ajuns  acasă  din  oraș  și  încă  îmi  stăruie  pe  retină  afișul  filmului  Jumanji:  Aventură  în  junglăcu  idolul  nopților  mele  în  centru.  Cică  se  lansează  în   cinema  în  29  decembrie  2017.


            Sunt  cinefilă  înrăită  și  nu  pot  decât  să  mă  bucur  că-mi  voi  delecta  cele  două  simțuri -   auditiv  și  vizual -  cu  un  nou  film  de  acțiune  și  aventură  totodată,  bașca  actorul  meu  preferat,  chiar  în  perioada  sărbătorilor  de  iarnă.
            Mă  îndrept  spre  bucătărie  să  golesc  cumpărăturile  și  ...  auch,  am  alunecat!  Ce  naiba  s-a  întâmplat  cu  mine,  că  nu  mai  văd  nimic!  E  negură  totală  și  parcă  și  foșnește  ceva!
            Hmmm ...  și  vocea  mi-e  schimbată,  parcă  nici  nu  mai  reușesc  să  articulez  cuvinte,  din  gură  îmi  ies  sunete  ciudate,  ceva  de  genul:  ugh,  ugh!  Stai  să  mă  duc  mai  încolo,  unde  se  vede  o  geană  de  lumină.
            Uau,  e  junglă,  frate,  sau  mi  se  pare  mie?  Se  vede  treaba  că  tare  m-a  mai  impresionat  afișul  ăla.  Nuuu,  nu  se  poateeeeee  ...  ce  labe  am ...  sunt  maimuță!
            Mă  retrag  înapoi,  în  umbra  copacilor  uriași  și  încerc  să  mă  adun.  Cum  de  s-a  putut  întâmpla  una  ca  asta?  Cum  am  ajuns  aici,  ce  pi ...sici  albastre  de  resort  secret  s-a  activat,  de  adineauri  eram  om  și  acum  sunt  maimuță?  Nu  cumva  ...  să  știi  că  da,  am  fost  atrasă  în  acțiunea  filmului  ăla  nenorocit.  Așa  îmi  trebuie,  dacă  am  stat  atâta  să  mă  holbez  la  afiș!
            Și-acum,  eu  ce  să  fac?  Cum  descâlcesc  toată  dandanaua  asta,  ca  să  mă  întorc  acasă  vie  și  nevătămată,  înainte  de  a-mi  veni  bărbatul  de  la  muncă???   Am  luat-o  razna  de  tot ...  auzi ...  să-mi  vină  bărbatul ...  întâi  să  văd  cum  naiba  supraviețuiesc  aici!
            Inspiră,  Cami,  expiră,  inspiră,  expiră  ...  s-o  luăm  cu  începutul:  ce  s-a  întâmplat  înainte?  A,  da,  mă  duceam  în  bucătărie  și  am  alunecat.  Oare  este  numai  un  vis?  Dacă  mă  dau   cu  capul  de  copacul  ăsta,  mă  trezesc?  aaauuuuu ...  nu,  n-a  mers! 
            Totuși,  ce  este  Jumanji  ăsta?  Parcă  era  un  joc  video,  ceva  cu  avataruri  pe  care  ți  le  alegi  și  pe  care  le  conduci  cât  poți  tu  de  bine,  ca  să  câștigi.  Ok,  deci  sunt  maimuță  în  junglă,  s-ar  părea  că  ăsta  este  avatarul  meu.  Oare  am  și  ceva  puteri  extra,  super,  nemaipomenite?  Și  cum  dau  de  ele?
            Ce  se  aude,  ce-o  mai  fi  și  asta?  Fugi,  MonkeyCami,  fugi!  Adică,  sus,  în  copac,  repede!  Uau,  la  timp  am  suit,  să  mă  feresc  de  turma  asta  de  elefanți  care  aleargă  bezmetici  pe  aici!  Șșșșșș  ... șșșșș ... șarpele ...  câta  mai  șarpele  ...  sari,  du-te  odată,  măi  fată,  să  nu  ajungă  pe  creanga  ta!  Uf,  am  scăpat  și  de  ăsta!  Cam  subțirică  crenguța  asta,  nouă  ...  uuups,  s-a  rupt!  Buf,  trosc ... eh,  totul  e  bine  când  se  termină  cu  bine,  n-am  căzut  prea  rău!  Dar  nici  prea  bine,  bag de  seamă,  că  e  ceva  moale,  pufos  și  umblător: ajutooor,  e  un  tigru!  Din  câte-mi  amintesc,  ăștia  se  cațără  și  ei  în  copaci,  deci,  care  este  mai  rapid,  ăla  supraviețuiește!



            Trebuie  neapărat  să-mi  trag  sufletul,  că  nu  se  mai  vede  tigrul  ăla  urât  în spatele  meu.  Nici  nu  știu  unde  este  mai  bine:  sus  sau  jos,  că  pe-aici,  tot  una  e!  Să  recapitulez:  până  acum  am  descoperit  că  sunt  foarte,  foarte  agilă  -  am  o  viteză  aproape  supersonică  la  cățărat  și  la  fugit,  ar  trebui  să  mai  caut,  poate  că  am  și  alte  calități,  care  să  mă  ajute  să  ajung  înapoi,  acasă.
-                       Dă-te  din  calea  mea,  maimuță  scofâlcită,  dacă  vrei  să  trăiești!  îmi  zbieră  în  creier  un  rinocer  uriaș.
-                      Scofâlcit  ești  tu,  prostule,  că  eu  nu  sunt  maimuță,  sunt  om!  am  strigat  eu  cu  năduf  -  fie  ce-o  fi,  tot  trebuie  să  se  termine  cumva  -  deși  în  secunda  doi   eram  deja  în  vârful  copacului,  pe  o  creangă  ceva  mai  solidă  decât  ultima  pe  care  o  încercasem. 
Rinocerul  se  opri,  își  ridică  înspăimântătorul  corn  spre  mine  și  zise:
-           Și  de  când  arată  oamenii  așa,  ca  tine?  De  unde  naiba  ai  picat  pe  aici?
            Primul  meu  impuls  a  fost  să  o  șterg  cât  mai  repede  de  acolo,  dar  unde  să  mă  duc?  La  tot  pasul  întâlnești  pericole  nebănuite,  oriunde  m-aș  fi  dus,  același  lucru  m-ar  fi  așteptat,  în   lupta  asta  acerbă  pentru  supraviețuire,  la  propriu  supraviețuire,  era  clar  că  eu  eram  în  tabăra  defavorizată.  Nici  prin  cap  nu  mi-a  trecut  să-l  întreb  cum  de  vorbește  și,  mai  ales,  cum  de  ne  înțelegem  unul  pe  celălalt.  Bine  că  s-a  gândit  el:
-           Ai  auzit  vreodată  de  Jumanji?
-                      Arză-l  ...  cum  să  n-aud,  că  de-acolo  mi  se  trage.  Dar  tu?  Tu  de  unde  știi,  că  doar  nu  se   joacă  și  în  junglă!
-                      Nu,  nu  se  joacă,  maimuță  toantă,  dar  cu  același  tren  ca  și  tine  am  ajuns  și  eu  aici!  Și  mă  chinui  să  găsesc  o  soluție  cât  mai  repede,  că  se  apropie  premiera  filmului  și  eu  n-o  să  fie  prezent.
-                      C ..  ca ... fff ...  care  film?
-                      Jumanji:  Welcome  to  the  Jungle,  credeam  că  știi.  Eu  sunt  personajul  principal  și,  ghinion,  sunt  rinocer!
Asta-i  cea  mai  bună  poantă  din ultimele  două  secole  ale  omenirii:  eu  și  Dwayne  Johnson  în  aceeași  junglă,  depinzând  unul  de  celălalt  și  sprijinindu-ne  reciproc  într-o  încercare  disperată  de  a  reveni  în  lumea  noastră  de  zi  cu  zi!  Să  fiu  a  mrenii,  dacă  nu  mi-a  trecut  prin  cap  că  mă  bucur  că  sunt  maimuță! (  să  nu  mă  întrebați  ce  înseamnă,  că  habar  n-am.  Așa  înjura   bunicul,  când  venea  de  la  crâșma  din  capătul  uliței).
Am  vrut  să  cobor,  să  mă  apropii  de  idolul  meu,  dar  cerul  s-a întunecat  dintr-o  dată,  a  trăsnit  undeva,  mai  în  spate,  iar  tunetul  mi-a  înfundat  urechile.  Maimuță  surdă  ...  mi-a  trecut  prin  minte,  înainte  de  a  cădea.
-                       Hai,  urcă-te  în  spatele  meu  și  să  fugim  de  aici!   În  urma  mea  este  un  râu  mare  și,  dacă  plouă  se  umflă  așa  de  tare  încât  acoperă  și  porțiunea  asta  de  pădure.  Și,  pe  deasupra,  colcăie  de  crocodili  și  hipopotami. 
În  goana  noastră  nebună  prin  ploaie,  printre  tunete  și  fulgere,  mi-am  adus  aminte  de  un  lucru:  nu  am  încuiat  ușa  de  la  intrare!
Poate  că  cineva,  nu  contează  cine,  va  găsi  ușa  deschisă  și  va  veni  să  ne  salveze!



Articol  scris  pentru  SuperBlog  2017!




           



luni, 27 noiembrie 2017

Care timp, iubito?

                Iubesc  toamna.  Nu-i  nici  cald,  ca  să  te  treacă  toate  apele  din  harta  hidrografică  a  lumii,  nu-i  nici  foarte  frig,  ca  să  ți  se  coloreze  nasul  ca  la  renii  lui  Moș  Crăciun. 
                Iubesc  toamna,  când  mirosul  de  castane  coapte  umple  dormitorul,  adică  acolo  unde,  întinsă  pe  burtă  în  mijlocul  patului,  îmi  clămpănesc  papucii  pufoși  în  picioarele  ridicate  în  unghi  drept,  în  timp  ce  butonez,  conștiincioasă,  toate  site-urile  de  modă  și  bijuterii.  Mai  ales  de  modă.  Și  de  bijuterii.  Oricum,  dacă  nu  mă  pot  hotărî,  le  iau  pe  amândouă.
                Ușa  de  la  intrare  sparge  liniștea  aducătoare  de  niscaiva  trimiteri  spre  coșul  de  cumpărături,  pe  care  mă  pregăteam  să  le  efectuez.  Oricine  a  intrat  pe  ușa  aia de  la  intrare,  tocmai  a  salvat  soldul  de  pe  cardul  soțului  meu.
-           Draga  mea,  știu  că  e  cam  din  scurt,  dar  am  nevoie  de  tine  imediat!  Vocea  soțului  meu  trăda  panica  prin  toate  inflexiunile.
-          Adică,  ce  vrei  să  spui?  reușesc  eu  să  mă  rostogolesc  într-o  rână  și  să-i  arunc  o  privire  dezaprobatoare  peste  ramele  ochelarilor.
-          Vreau  să  spun  că  arde!  Mergem  la  o  cină  de  afaceri,  cu  șeful  delegației  străine  și  cu  soția  acestuia.  Trebuie  să  semnez  un  contract  deosebit  de  important  pentru  firmă,  așa  că,   te  rog  frumos,  echipează-te  și  ieșim  pe  ușă  în  cinci  minute,  da?
-          În  care  viață,  iubitule?  Trebuia  să  mă  anunți  din  vreme,  măcar  săptămâna  trecută,  ca  să-mi  cumpăr  și  eu  ceva  de  îmbrăcat,  dacă  vrei  să  fac  o  impresie  decentă.  Așa  că,  pa,  nu  se  poate!
După  câteva  minute  de  consternare  totală,  vocea  soțului  meu  se  transformă,  subit,  în  torsul  unui  motănel  mai  blând  decât  cel  mai  alintat  patruped  din  lume: 
-           Iubi,  dacă  vii  cu  mine  și  mă  ajuți  să  obțin  contractul,  când  ne  întoarcem  acasă  îți  dau  cardul  meu,  unde  tocmai  mi-a  intrat  o  primă  substanțială.  Șeful  meu  s-a  gândit  că  am  nevoie  de  ea  pentru  consumația  din  această  seară.  Dar,  pentru  tine,  mă  descurc  eu  altfel.
-           Cinci  minute,  zici?  Gata,  iubi,  să  ții  pasul  cu  mine,  dacă  poți!
Doamne-ajută  că  la  cosmetică  și  la  coafor  am  fost  ieri.  Și,  în  timp  ce  apa  caldă  îmi  biciuiește  trupul,  mintea  mea  răstoarnă,  virtual,  toate  sertarele  și  rafturile  bietului  meu  dulap  cu  haine. 
Hmmm,  cină  de  afaceri  a  zis?  Păi,  nici  paiete,  dar  nici  halat  de  casă.  Mi-a  stat  inima  în  loc  timp  de  câteva  secunde,  jur,  amintindu-mi  de  noii  mei  pantaloni  gri,  pe  care  nu  am  avut  încă  ocazia  să-i  port.  Aproape  că  mă  obișnuiesc  cu  ideea  că  prima  lor  ieșire  în  lume  va  fi  în  seara  de  Crăciun,  dar,  uite  ocazia  perfectă.
Am  ce  am  eu  cu  combinația  gri -  roșu.  Pentru  fiecare  articol  de  îmbrăcăminte  gri,  am  ceva  roșu,  chiar  dacă  numai  o  eșarfă,  sau  o  broșă,  sau  ...  un  pămătuf,  orice.  Concluzia,  partea  de  jos  a  corpului  meu  este  aranjată.  Partea  de  sus?  Păi ...  degeaba  bântui  eu  pe  Answear.ro,  cu  ochii  ieșiți  din  orbite  după  bluze  de  damă?  Pantalonii  gri  nu  merg  decât  cu  bluza  roșie  de  la  Simple  și  cu  pantofii  gri,  cum  altfel?,  de  la  Gino  Rossi. 






Prosopul  îmi  lasă  urme  roșii  pe  piele  de  la  atâta  șters,  dar  nu-i  bai.  Un  puf  de  fond  de  ten,  unul  mic  de  tot  de  pudră,  o  dungă  de  creion,  gri,  un  punct  alb  la  colțul  ochiului,  un  strat  de  rimel  și  câteva  picături  de  parfum.  Rujul  mai  poate  aștepta,  măcar  până  mă  îmbrac.
Hopaaa  ...  în  drum  spre  dormitor,  m-a  pocnit.  Păi  nu  mi-am  luat  eu  și  o  pereche  de  pantofi  de  damă  roșii,  dar  roșii  ca  focul  ce  mă  arde  pe  mine,  în  interior,  atunci  când  văd  asemenea  minunății  în  magazine?  




Și  cum  să-i  las  acasă,  tocmai  pe  ei?  Și-atunci,  eu  cu  ce  mă  îmbrac?
-           Iubi,  eu  cu  ce ...
-          Iubi,  draga  mea  dragă,  eu  aș  merge  cu  tine  până  la  capătul  lumii  și  așa,  doar  în  prosop,  dar  nu  cred  că  soția  oaspetelui  nostru  va  fi  încântată  de  idee.  Și,  apropos,  au  trecut  cele  cinci  minute,  te  rog  frumos,  grăbește-te!
Pantalonii  au  intrat  singuri  pe  mine,  dar  bluza  ...  dacă  iau  pantofii  roșii  de  la  Gino  Rossi,  evident,  trebuie  să  iau  altă  bluză,  nu-i  așa?  Și  uite  cum,  pe  nedrept  uitata  mea  bluză  gri  de  la  Mango  își  face  intrarea,  triumfală,  în  scenă.


-           Tu  cu  ce  te-ai  îmbrăcat?  țip  eu  din  dulap.
-          Cu  haine,  vine,  prompt,  răspunsul
Smucesc  ușa,  înregistrez  costumul  gri  cu  cămașa  cu  o  idee  mai  închisă  la  culoare  și  cu,  eee,  am  uitat  că  și  el  are  o  pereche  de  pantofi  pentru  bărbați,  nou-nouță.
Bluza  roșie  reintră  în  scenă,  pantofii  roșii  zboară,  iar  cei  gri  triumfă.

Și,  în  timp  ce-mi  închid  poșeta  mea  Nobo  preferată,  după  ce,  în  prealabil  zvârlisem  în  ea  rujul  roșu  ca  boaba  de  zmeură  care-mi  colorează  buzele,  mă  întorc  spre  jumătatea  mea  și  zic:
-           Ai  văzut  că  m-am  încadrat  în  timp?
-          Da,  dragă,  răspunde  el  în  timp  ce  încuie  ușa  în  urma  noastră.


Nu  vă  mai  spun  că  seara  a  fost  un  succes  și  că  eu,  acum,  triumfătoare,  scutur  bine  de  tot  cardul  cu  prima  soțului  meu,  pe  care,  apropos,  mi  s-a  părut  doar,  sper  că  mi  s-a  părut  doar  că  l-am  auzit  mustăcind:  care  timp,  iubito,  că  mai  aveam  cinci  minute  și  se  închidea  restaurantul ...


Articol  scris  pentru  SuperBlog  2017!