joi, 17 ianuarie 2019

Cartofi cu wi-fi

           Abia  astă-vară  am  intrat  și  eu  în  rândul  oamenilor  normali,  cu  telefon  de-ăla  șmecher,  cu  touch.  Mi  l-au  dat  băieții  mei,  ca  să  putem  vorbi  pe  WhatsApp.  De,  vremurile ...
         Primul  lucru  pe  care  l-au  constatat  ei,  în  decembrie,  proaspăt  intrați  pe  ușa  casei,  a  fost  că  eu  nu  am  wi-fi-ul  pornit.
         -  Mă  conturbă,  le-am  răspuns  eu.  Dacă  am  chef  de  internet,  mă  duc  la  calculator  și  mă  zgâiesc  acolo  cât  și  unde  vreau,  că  și-așa  am  două  perechi  de  ochelari,  iar  pe  telefon  scriu  ăștia  cât  furnicile.
         Au  râs  ce-au  râs,  și-au  dat  coate  gen  i-auzi,  o  conturbă  și  și-au  văzut  de  treaba  lor.
         Astăzi,  însă,  așteptând  un  răspuns  de  la  cineva  de  foarte  departe,  am  activat  internetul  și  m-am  apucat  de  cartofi  prăjiți.  Asta  a  fost  comanda  și  nu  mi-am  putut  refuza  consoarta  care,  incapabil  să  stea  locului  mai  mult  de  cinci  secunde,  s-a  apucat,  acum,  în  miez  de  iarnă,  pe  gerurile  astea  cumplite,  să  amenajeze  balconul.


       
         Doar  că ...  la  naiba,  doar  nu  o  să  stau  să  fac  ulcer  de  curiozitate  de  la  atâtea  binguri,      nu-i  așa?  așa  că  am  lăsat  baltă  cartofii  jumătate  curățați  și  m-am  dus,  voinicește,  la  plimbăreală  pe  facebook.
        După  vreo  douăjde  minute,  vine  omul  meu  să  fure  un  cartof  prăjit  din  castron,  după  bunul  și  arhicunoscutul  lui  obicei.  Surprizăăăă...  zero  cartofi!
         -  Să  taci,  că  tu  ești  de  vină,  m-am  rățoit  la  el.
         -  Lămurește-mă,  cască  el  ochii  cât  cepele  la  mine.
         -  M-ai  certat  că  nu  țin  wi-fi-ul  deschis.  Iacă,  na,  azi  l-am  ținut. 
         -  Mare  dreptate  ai,  dragă.  Doar  știam  că  învățătura  dată  rău,  se  sparge  drept  în  capul  tău!

duminică, 13 ianuarie 2019

Cheile, bată-le norocul ...


         Cum  intrai  în  casa  noastră,  pe  peretele  de  dreapta,  trona  o  cheie  de  metal,  cam  prea  mare  pentru  gustul  meu,  cu  rol  de  suport  de  chei.  Nu  m-am  dat  eu  în  vânt  după  ea,  dar  i-am  recunoscut  întotdeauna  utilitatea.  Timpul  n-a  iertat-o  nici  pe  ea,  așa    strălucirea  din   tinerețe  dispăruse  ca  un  fum  și  acum  apărea  cam  ruginită  și  cam  obosită  și  tristă,  acolo,  singură,  pe  peretele  ei.
După  apoteotica  reamenajare  a  locuinței  mele  de  acum  doi  ani,  am  găsit  prilejul  potrivit    scap  de  cheia  veche  și  urâtă,  ducă-se  pe  pustii    se  ducă.  Iar  peretele  a  rămas  imaculat,  liber  de  orice  obligație  de  a  găzdui  cheile  zăngănitoare,  spre  disperarea  disperată  a  soțului  meu. 
Care  credeți    a  fost  primul  lucru  adus  acasă,  în  decembrie,  când  a  aterizat  de  pe  meleaguri  din  Nemția?  O  cheie-suport,  ca    nu  mai  stea,  Doamne-ferește,  vreo  cheie  nelalocul  ei  în  casa  asta!  Așa-mi  trebuie,  m-am  gândit   când  am  dat  ochii   cu  ea,    toată  vara   am  cercetat  și  răscercetat  toate  modelele  de  suporturi  și  n-am  găsit  nimic  pe  plac:  ba  prea  mare,  ba  prea  mic,  unul  prea  gri,  altul  prea  roz,  ăla  cu  prea  multe  flori,  ălălalt  numai  cu  buline,  nici  căsuță,  nici  etajeră,  nici  alte  forme,  fie  ele  și  de  domeniul  SF-ului.  Așa-mi  trebuie,  am  gândit  cu  năduf,  pe  când  soțul  meu,  conștiincios,  bătea  cuiele  de  rigoare  spre  a  fixa  cheia  buclucașă  în  perete.    Dar  n-am  zis  nimic,    doar  ăsta  este  singurul  lui  moft,  săracul,  iar  el  nu  comentase  nicio  vorbuliță  vizavi  de  puzderia  de  tablouri  și  tablouașe,  de  țestoase  și  mâțe  feng-shui,  împrăștiate  peste   tot,  în  toată  casa. 
                Numai    ...  omul  meu  este  extrem  de  ordonat  și  de  priceput.  Meșterește  orice,  repară  tot,  lucrurile  lui  sunt  întotdeauna  la  locul  lor  și  în  bună  rânduială  și,  mai  ales,  la  îndemână.  Dar,  cum  nimeni  pe  lumea  asta  nu-i  perfect  (  pe  cealaltă  nu  bag  mâna  în  foc),  omul  meu  este  incapabil    gestioneze ...  cheile.  Este  în  stare    coboare  patru  etaje,    ajungă  la  mașină,    se  uite  la  ea  din  toate  părțile,  ca  la  un  exponant  extrem  de  prețios  din  muzeu,   facă  stânga-mprejur,    urce  patru  etaje,    intre  pe  ușă  și    întrebe,  candid:
-           N-ai  văzut  cheile   de  la  mașină?
Omul  meu  este  extrem  de  săritor.  Dacă  ai  nevoie  de  el,  nu  trebuie  decât    ceri,  să-i  dai  un  telefon  și,  în  câteva  minute  este  echipat  și  gata  de  drum  spre  tine  și  necazul  tău.  Numai    ...  ar  ajunge  foarte  repede  și  te-ar  servi  prompt  dacă  și-ar  găsi  și  cheile.  Și  uite-așa  începe  o  căutare  generală,  de  la  toate  dulapurile,  până  la  toate  buzunarele  tuturor  membrilor  din  casă,  pentru  ca,  în  final,  cheile  lui    se  afle  dormind  cuminți  în  portofel.  Zâmbește  vinovat,    din  umeri  și  o  întinde.  Iar  suportul-cheie  stă  cuminte,  părăsit  de  toți,  pe  peretele  de  la  intrare.  A,  nu  e  chiar  gol,  i-a  atârnat  cheia  de  la  pod  ca  să-i  țină  de  urât,    aia-i  mai  puțin  solicitată.


O  să-mi  fac,  pe  comandă,  acoperișuri  țuguiate  pentru  toate  dulapurile  din  casă.    vedem,  unde-și  mai  cațără  cheile  și  toate  nimicurile  pe  care  le  are  el  prin  buzunare?  Și  o    montez  alarmă  luminoasă  și  cu  semnal  sonor  cu  maximum  de  decibeli  suportați  de  urechea  omenească,  care    se  activeze  doar  la  intrarea lui  în  casă,  direct  pe  suportul-cheie  atât  de  greu  încercat,  zău  dacă  nu!

sâmbătă, 29 decembrie 2018

N-am scris nimic de prea mult timp...


           S-a  potolit  nebunia.  Au  plecat  colindătorii,  au  tăcut  buhaiele  și  s-au  stins  ecourile  rachetuțelor  sclipicioase,  zgomotoase  și  dătătoare  de  palpitații. 
                Nu  știu  ce  face  afară,  ba  ninge,  ba  plouă,  iar  o    fie  regatul  de  gheață  pe  trotuare   dimineața,  dar  aici,  în  casă,  luminițele  din  brad  îmi  fac,  năstrușnice,  cu  ochiul,  iar  mirosul  portocalelor   împrăștiate  sub  el,  direct   pe  podea,  îmi  aduce  în  fața  ochilor  crâmpeie  de  amintiri.



                N-am  scris  nimic  de  prea  mult  timp.  De  când  omul  meu  a  venit  acasă  și  nu    mai pot  dezlipi  de  el.  Zău    nu-i  drept  pentru  niciun  om  normal  ca  cineva    stea  așa  grămadă  peste  sufletul  lui  dar,  Doamne-iartă-mă,  e  raiul  pe  pământ!

                N-am  băut  cafea  două  săptămâni  înainte  de  a  veni  el.  Diminețile  astea,  cafeaua  făcută  de  el  are  spumă  din  diamante  și  gust  de  stele   scufundate  în  licurici  din  miere.


                Am  făcut  curățenie  generală  două  săptămâni  înainte  de  a  veni  el.  Ce  frumos  și  bine  e  acasă  acum,  cu  haine  împrăștiate  peste  tot,  cu  hârtii  alandala,  cu  mult  prea  multe  căni  și  pahare,  cu  resturi  de  la  fructele  mâncate  în  pat,  la  televizor,  peste  care  trebuie     pășești  cu  grijă,  ca    nu  le  zdrobești  sub  talpă,  cu  mâncarea  adevărată  învechindu-se  în  frigider.  Mai  puțin  sarmalele,  care,  mai  nou,  se  mănâncă  reci,  direct  din  cratiță,  prinse  discret  de  mijlocul  lor  dolofan  de  degetele  lui  flămânde! 

                Mi-a  fost  dor  de  băiatul  meu  și   de  Crăciunurile  împreună,   jucând  rummy  și  șeptică,  în  fața  castronului  plin  cu  floricele  fierbinți  și  sărate.   Crăciunul  ăsta  ...  el  e  prea  mare  pentru  dorurile  mele,  prea  mic  pentru  ale  lui  și  prea  potrivit  pentru  prieteni  și  distracție  la  maxim.

                N-am  prea  gătit  nimic  două  săptămâni  înainte  de  a  veni  el.  Ne-am  potolit  foamea  cu  te  miri  ce  se  mai  găsea  prin  casă.  Iar  acum  stau  pe  scaun,  în  colțul  bucătăriei,  de  unde  îl  privesc  mânuind  cratițe,  cuțite,  zdrăngănind  farfuriile,  povestind  și  gesticulând  aprins  în  timp  ce  face  de  mâncare.    mânca  și  otravă  la  cuptor  cu  sos  de   mătrăgună,  dacă  este  gătită  de  el!!


                N-am  scris  nimic  de  prea  mult  timp.  De  când  a  venit  el  acasă  și  nu  știu  dacă  voi  mai  scrie  curând.  Toate  poveștile  mele  se  învârt  în  jurul  lui  și  vreau    le  adun  și    mi  le  ferec  adânc,  într-un  loc  știut  numai  de  mine.  După  ce  pleacă,  două  săptămâni  trăiesc  numai  din  ele.  Le  citesc,  le  respir,  le  beau,  le  miros.  Și,  peste   toate,  le  râd  cu  râsul  lui.  După  atâta  timp,  când  râde,  pentru  mine  nu  mai  există  nimic.  Lumea  e  goală,  goală  de  toate,  dar  strălucește  ca  un  glob  de  aur  și  se  aude  ca  el.