sâmbătă, 6 iulie 2019

Sărutul tău




Și  dacă  ți-aș   spune    cea  mai  frumoasă  întâmplare  este  pieirea  mea  de  un miliard  de  ori  și  jumătate,  ca      nasc apoi  de tot  atâtea  ori,  iar  și  iar,  la  infinit,  m-ai  crede?

Sau    nu,  nu-i  la  întâmplare,  ci  se  petrece  într-un  anume  ritm,  într-un  ciclu  cu  durată  completă,  așteptat  cu  sufletul  la  gură  și  cu  ochii  închiși,  ca să  nu  fugă  speranța  din  ei?

Și  dacă  ți-aș  spune    începe  cu  mâna  ta  stângă,  poposită,  așa,  într-o  doară,  pe  umărul  meu  drept  și  cu  degetu-i  mare  pictându-mi  umbre  colorate  în  roșu  țipător  pe  obraz,  pentru  ca  mai  apoi  el,  degetul,    urce  obraznic  până  la  colțul  ochiului  și  să-mi  închidă  pleoapa albastră  peste  dorința  imposibil  de  stăpânit  din  adânc?  Și  că,  în  tot  acest  răstimp,  mâna  ta  dreaptă  s-a  încâlcit  în  noaptea  părului  meu  și  l-a  îndurerat  pătimaș  și  sălbatic,  răzvrătit  de  prea  lunga  așteptare?

Ce-ai  zice  dacă  ți-aș  mai  spune    pier  neîndrăznind    clipesc,  neîndrăznind    respir,  neîndrăznind    exist  dincolo  de  răsuflarea  ta  fierbinte  pe  urma  gâtului  meu,  care  urcă,  și  urcă,  și  urcă ...  na,  s-a  oprit!  și  eu  iar  am  murit,  o dată  în  plus,    nu  te-ai  dus  până  la  capăt,  deși,  jur,  e  mai  dulce  așa ...

Sau    nu,  încă  n-am  înviat  de tot,  nu  înainte  ca  genele  tale  să-mi  atingă  cercelul  și  să-l  facă    bată  ca  un  clopot,  muzică  cerească  aproape  de  tâmpla  fremătând  a  început  și  a  sfârșit  de  tot  și  toate ...

M-ai crede  dacă  ți-aș  spune    ultima  mea  răsuflare  s-a pierdut, de  fiecare  dată,  fără    ajungă  la  buzele  tale  însetate  după ea  și,  totuși,  miracol,  eu  am  găsit-o  și  tu  ai  simțit-o,  în  același  timp,  cu  același   gust  și  în  aceeași  fericire?  S-au  întâlnit  într-o  singură  atingere  și  m-au  înviat  într-un  singur  sărut.

Pentru    tocmai  ți-am  spus    cea  mai  frumoasă  întâmplare  este  pieirea  mea  de  un miliard  de  ori  și  jumătate,  ca      nasc apoi  de tot  atâtea  ori,  iar  și  iar,  la  infinit,  total  dependentă  de  sărutul  tău!





duminică, 30 iunie 2019

După 35 de ani!


            Ne-am  despărțit  copii…

Copii  frumoși,  bucuroși    suntem  mari,    am  scăpat  de  bacalaureat,  cu  buzunarele  doldora  de  vise  și  speranțe,  cu  sufletele  pline  de  iubire  și  de  libertate,  gata    dărâmăm  lumea  și    o  clădim  la  loc,  bucată  cu  bucată,  ca într-un  joc  de  lego  dintr-o  singură  clipire  de  geană.




            Și  iată-ne acum,  după  35  de  ani,  oameni  la  fel  de  frumoși,  împliniți,  cu  visele  de  atunci  încă  proaspete  în  buzunar,  unele  bifate  cu  brio, altele  pe  lista  de  așteptare  încă,  purtându-și  fiecare  reușitele  și  eșecurile  la  fel,  pe  același  umăr,  mândri  și  împăcați  cu  ele,  deopotrivă. 
Aproape  toți ... o  singură  absentă ...  motivat ...



            Și  iată-ne  acum,  după  35  de  ani,  uitându-ne  buimaci  la  domnul  diriginte.  Este  la  fel,  absolut  la  fel, neschimbat  nici  măcar  o  idee: la  fel  de  intransigent,  la  fel  de  serios,  până  și  în  glumă  serios,  la  fel  de  tobă  de  carte,  la  fel  de  la  curent  cu  tot  ceea  ce  înseamnă  literatură  și  cultură,  la  fel  de  capabil    ne  țină  în  căușul  palmei  doar  vorbind, explicând,  îndrumând.    trăiți  mulți,  mulți  ani,  domnule  diriginte  prof.  Eugeniu  Velican!



            În  dimineața  asta  splendidă,  mirosind  a  soare  și  adolescență  regăsită,  pe  aleea  de  sub  tei  și  nuci  foșnind  amintiri,  am  ajuns  pe  rând,  unul  câte  unul  și  ne-am  recunoscut  imediat,  deși  viața  ne-a  cam  purtat  pe cărări  depărtate,  ne-am  îmbrățișat,  ne-am  sărutat,  iar  noi,  fetele,  am  primit  flori  de  la  băieți,  exact  așa  cum  primeam,  atunci, demult,  într-un 1  Martie.  Ei  erau  patru,  noi,   fetele,  douăzecișișapte.  Echitabil,  nu  vi  se  pare???

       Da, uite,  sunt  aici Luminițele  amândouă,  și  Simona,  și  Găbița,  și  Liviu,  și  Ionică, și  Georgiana,  și  Anișoara,  și  Băiețel,  daaaa, Băiețel care  s-a  transformat  într-o  superfemeie  luminoasă  și  încrezătoare  în  lumina  sa,  și  Iulia,  și  Aurelia,  și  Mihaela,  și  Miki,  aceeași  Miki fâșneață  și  copilăroasă,  și  Manuela,  și  Getuța,  și  Cristi,  frumosul  nostru  Cristi,  și  Dorina,  și  Ilie -  Iliuță,  mucalitul  de  serviciu  și  atunci,  și  acum.
                                          
           În  ziua  asta  splendidă,  noi  am  încâlcit  fuiorul  timpului.  L-am  zăpăcit  după  voința  noastră,  ca  să  ne  facă  iar  elevi,  adolescenți  rebeli  fără  panglică  și  fără  uniforme,  ce  înalță zmeie  făurite  din  aduceri  aminte  colorate  și  zâmbărețe,  spre un  cer  binevoitor  și  senin.

            În  vechea  noastră  clasă,  soba  de  teracotă,  regina  incontestabilă  a  altor  dimineți  nesuferite  și  înghețate  de  decembrie, este  încă  în  picioare.  Așteaptă și  ea,  sărmana, să  iasă  la  pensie, odată  cu  demararea  lucrărilor  de  reabilitare,  lucrări  care, fie  vorba  între  noi,  au  cam  întârziat  ceva  ani.  În  fiecare  pauză,  o  luam  în  brațe  și o  drăgăleam  buluc  până  la  penultima  pauză,  când  venea  femeia  de  serviciu și  oprea   gazul. Ultimele  două  ore  ne  încălzeam  toți  la  focul  tinereții  noastre.  Al  puterii  noastre. 


Ilie,  unde  ești  Ilie?  Iliuță  cel  prins  cu  chibriturile  în  buzunar  după  ce  reușise să  salveze  de  la  aruncat  ultimul  chiștoc  și  a cărui  explicație  a  sunat  extrem  de  hotărât  și  de  convingător:  domnu  diriginte,  eu  sunt  responsabil  cu  aprinsul  focului,  de-aia  am  chibrit! Noaah,  nici  vorbă  de  fumat!

Când  te  prindea  cu  ocaua  mică,  gura  domnului  diriginte  se  arcuia  ușor, conturând  un  zâmbet  și  malefic,  și  duios,  în  proporții  zăpăcitor  de  egale  și  de   temut.

Iar  tabla,  hmm,  tot prea  sus,  tot  prea  neagră,  tocită  și  zgâriată  de  emoțiile  atâtor  și atâtor  generații perindate  prin  fața  ei.

Toți  avem  povești,    doar  viața  se  construiește  întocmai  după  planul  literar  al  unei  povești:  început,  cuprins  și  încheiere!  Toți  ne  spunem,  așadar,  poveștile,  în  care  suntem  personajele  principale  și  în  care  am  creat  alte  personaje:  copiii  și  nepoții  noștri.  Și  ceea  ce  am  învățat  aici, în  liceul  acesta  mai  prețios  prin  chiar  pereții  și  geamurile  sale  vechi,  prin  aerul  său  maiestuos   de  clădire  istorică,  de  nemodificat  și  de  prezervat,  devine,  brusc,  bunul  cel  mai  de  valoare  pe  care  l-am  dăruit  copiilor  noștri.



Nici  profesorii  nu  mai  sunt  toți.  Au  mai  plecat  unii  dintre  ei,  plătind  tribut  timpului  și  destinului.  Au  lăsat  în  urmă  gândurile, amintirile,  emoțiile  și  zâmbetele  noastre,  omagiu  muncii  și  dăruirii  lor.

            Ce  repede  îți  vin  în  minte  șotiile  de  altădată  dar,  mai  ales,  ce  repede te  pomenești  dispus    le  repeți,  de  nici  nu-ți  vine    crezi!   Adolescenții  care,  ieri,  fumau  ascunși  de  coroanele  generoase  ale  teilor  din  față,  azi  mai    alergau  spre  colțurile  gardului,  departe  de  privirile  dirigului,  ca  să-și  ostoiască  pofta  de  tutun! 

            Ne-am  despărțit  copii…

Copii  frumoși,  bucuroși    suntem  mari,    am  scăpat  de  bacalaureat,  cu  buzunarele  doldora  de  vise  și  speranțe,  cu  sufletele  pline  de  iubire  și  de  libertate,  gata    dărâmăm  lumea  și    o  clădim  la  loc,  bucată  cu  bucată,  joc  de  lego  într-o  singură  clipire  de  geană.

            Și  iată-ne acum,  după  35  de  ani,  oameni  la  fel  de  frumoși,  împliniți,  cu  visele  de  atunci  încă  proaspete  în  buzunar,  unele  bifate  cu  brio, altele  pe  lista  de  așteptare  încă,  purtându-și  fiecare  reușitele  și  eșecurile  la  fel,  pe  același  umăr,  mândri  și  împăcați  cu  ele,  deopotrivă. 

Aproape  toți ... o  singură  absentă ...  motivat ...

            Tîrgu – Jiu,
28  iunie  2019







luni, 27 mai 2019

Și au votat!


               Da,  am  fost  acolo,  în  secția  de  votare.  Am  fost  și  i-am  văzut.
            I-am  văzut  pe  ei,  elevii  de  liceu  care  au  împlinit  18  ani,  intrând  siguri  pe  ei  în  secție.  Se  pierdeau  un  pic  cu  firea  la  vederea  atâtor  oameni,  a  mesei  lungi  pline  de  hârtii,  a  cabinelor  solemne  de  vot,  dar  se  repliau  rapid.  Le-am  zâmbit,  m-am  mirat    uite,  domnule, ce  mare  ești,    nu-mi  spui    ai  venit    votezi,  bravo!, de  parcă  nu  i-aș  fi  știut  de  când  erau  în  clasele  primare  și  veneau  la  mine,  la  bibliotecă,  după  Cuore  și  Heidi.  Îmi   zâmbeau  și  ei,  bună  ziua,  doamna, relaxați  și  recunoscători.
            Stăteau  la  coadă,  lângă  tableta  mofturoasă  care  se  gândea  câteodată  prea  mult  dacă    valideze  sau  nu  CNP-ul,  iar  întrebarea  buclucașă  cu  Parlamentul  European  și  Referendumul  n-a  mai  constituit,  dintr-o  dată,  o  problemă.
-           Votăm  la  amândouă,    de-aia  am  venit,    spunem  și  noi  ce vrem! 
Și  erau  și  senini,  dar  și  hotărâți,  erau  și  speriați,  dar și  încântați,  erau  și  responsabili,  dar  și  împrăștiați,  mai – mai    predea  buletinele  de  vot  și     pună  ștampilele  în  urnă.  Noroc  cu  reprezentantul  comisiei,  care  supraveghea  urnele.
Eu  iubesc  copiii,  întotdeauna  i-am  iubit,  dar  ieri,  în  secția  de  votare,  mi-a  venit    plâng  de  dragul  lor. 
Nu  contează  ce  au  votat,  sincer,  eu  nici  nu  prea  sar  în  sus  de  bucurie  în  fața  rezultatului  votului,  pentru    am  trăit  mult  și  am  văzut  multe,  iar schimbările  adevărate  se  fac  pas  cu  pas,  cu  sudoare  și  sânge,  cu  generații  întregi  angrenate   și  implicate.  Vorbesc  de  schimbările  adevărate,  schimbări  de valori,  de  mentalități,  de  așteptări,  cerințe  și  oferte  pe  măsură,  nu  doar  de  culoare  politică.  Și  nu  sunt  convinsă  pe  deplin  că o  vom  face,  doar  sper  din  toată  inima.  Vorbesc despre  noi,  oamenii  de  rând  de  peste  45 – 50,  care  se  lasă  sfâșiați  zilnic  între  credințele  adânc  înrădăcinate  cu  care  au  crescut  și  dorința  de  a  face  altfel  pentru  copiii  noștri,  dar  care,  în  același  timp,  au  înțeles  și  ABC-ul  unui  viitor corect  și  drumul  greu  al  transformării  radicale   a  unei  întregi societăți. 
Voi, cei  care  ați  câștigat  acum,    nu  uitați!  Pentru  copiii  care  au  venit  ieri,  pentru  prima  oară  în  viața  lor  la  vot,  patru  ani  trec  foarte  repede.  Ca  o  fluturare  de  gene,  ca o  noapte  de  petrecere  în  căminul  studențesc,  ca  o  iubire  de-o  vară,   cu  o  fată  frumoasă  și  un  băiat  timid.  Și,  printre  toate  acestea,  au    dea  de  pământ  cu  cei  care  îi  vor  înșela,  așa  cum  au  dat  acum  cu  cei  din  PSD. 
Iar  noi,  părinții și  bunicii  lor,  vom  fi  mândri!