miercuri, 19 septembrie 2018

Toamnă


                Eu  n-am  scris  încă  nimic  despre  toamnă.
 Am  lăsat-o  să-și  tragă  sufletul  de  bun-venit,  să-și  mângâie  privirile  cu  foșnetul  roșu-arămiu  din  jur  și  să-și  găsească  locul  într-un  balansoar  din  flori  de  florea-soarelui  cu  semințe  coapte,  numai  bune  de  spart  între  dinți.

foto  din  arhiva  personală

                Un  balansoar  ca  cel  al  fratelui  meu,  montat  într-un  colț  de  curte,  de  unde,  răzbind  în  războiul  cu  Athos,  husky-ul  cel  mai  alintat  și  cel  mai  cât  ușa  din  câți  am  cunoscut  la  viața  mea,  am  depănat  amintiri  și  am  văzut  și  poarta  de  la uliță,  și  florile  de  sub  ferestre,  și  piticul  de  la  intrare,  și  bucătăria  în  care  trebăluia  cumnată-mea  la  nu  știu  ce,  dar  care  mirosea  amețitor. 

foto  din  arhiva  personală

                Eu  n-am  scris  încă  nimic  despre  toamnă. 
   Dar  toamna  mi  se  cuvine   mie  în  întregime,  căci  ea  m-a  cumpărat  încă  din   altă  viață,  pe  când  rătăceam  prin  deșert,   pe  sub  umbrișul  oazelor  abia  închipuite  și  abia  sperate.  Căci  toamna  mi-a  înlănțuit  pleoapele,  de  nu  mai  pot  cunoaște  alte  culori  în  afară  de  cele  așternute  de  pensulele  ei.  Căci  toamna  nu-mi  rostogolește  poame  la  picioare,  ci    ridică  pe  mine    le  culeg,  ofrande  de  aur  nestins  și  neatins  de  mână  de  om.

Și  ce-aș  putea    scriu  despre  ea?
Pentru  mine,  toamna  se  aude.  Se  bat  castanele  între  ele,  dulci  și  lipicioase,  se  adună  a  tamburină  nucile  încăpățânate,  se  zornăie  a  clopoței  boabele  de  tiraz  alb.
Pentru  mine,   toamna  se  adie.   Înconvoaie  streșinile  cu  greutate  de  stropi  mărunți  și  enervanți  din  povești  șușotite  pe  la  colțurile  ferestrelor,  doar  atât  cât    te  păcălească    le  lași  înăuntru.

sursa  foto: adevărul.ro

Și ...aaahhh,  da ... pentru  mine,  toamna  se  iubește.  Freamătă  de  dorință,  se  toropește  în  dezordinea  dragă  a  așternutului,  își  ridică  alene  brațele  deasupra  capului  și  își  împrăștie  părul  peste  perna  de  alături,  înecându-mă   în  oceane  de  levănțică  și  glicine  întârziate.


Dar  eu  n-am  scris  încă  nimic  despre  toamnă.  Mai  am  timp.  Toamna,  timpul  se  măsoară  în  paharul  ciobit  de  cristal,  plin  ochi  cu  must  ticălos  de  bun,  ce  te  îndeamnă  la  furtișaguri  pitulate  de  lumina  lunii.   De  săruturi,  evident.  Dar  tu  știi  asta,  deja.



duminică, 2 septembrie 2018

La geamul meu


            Dimineață,  la  geamul  meu,  ospătau   trei  vrăbiuțe.   
Prinsă  între  sărbătoarea  orașului  adunat  ciopor  chiar  sub   ferestrele  mele   și  plecarea  omului  drag,  după  numai  zece  zile  de  concediu,   aseară  n-am  realizat  dezastrul  din  balcon:  crampoanele   super-portarului   din  familie  și  un  porumb  fiert,  pe  jumătate  mâncat,  uitate  pe  pervaz.





              Vrăbiuțele  se  mai  ceartă,  se  mai  împacă,  din   când  în  când  mai  rămân  doar  două,  nu  pentru  mult  timp,  dar  nu  renunță  la  boabele  dulci.  N-am  cutezat    dau  perdeaua  la  o  parte,  sau    fac  orice  altă  mișcare  de  teamă    nu  le  sperii.  



M-au  făcut    zâmbesc,    uit  pentru  o  clipă    iar  sunt  singură,    iar  îmi  vine      culc  sub  pat,  în  întunericul  cald  de  acolo,  care,  în  mod  ciudat,  are  brațe  puternice  și  tandre  aidoma  celor  ce  tocmai  au  plecat. 
Îmi  plac  sărbătorile.  Zilele  orașului  sunt  cele  mai  la  îndemână,  de  la  înălțimea  celor  patru  etaje  ale  apartamentului  meu  urmăresc  marea  de  oameni  fremătând  în  ritmul  muzicii,  oceanul  de  copii  țipând  extaziați  pe  toboganele  uriașe,  sau  în  mașinuțele  colorate  care  se  ciocnesc  frenetic,  spre  spaima  permanentă  a  părinților  și  bunicilor  asistenți.  




Nu  vreau    cobor      amestec  în  mulțime:  m-ar  durea  cumplit  fiecare  salut,  fiecare  zâmbet  aruncat  cu  voie  sau  nu  în  direcția  mea,  fiecare  față  cunoscută  care  ar  schița  gestul    se  apropie  de  mine.  Aici,  în  casă,  fiecare  lucru  îmi  aduce  omul  mai  aproape  de  mine  și,  într-un  fel,  simt    ne  bucurăm  amândoi  de  spectacol. 
Nu  am  fost  niciodată  pasionată  de  super-tehnologie.  Am  învățat  doar  atât  cât      încadrez  și  eu  în  tendințe  și      pot  folosi  de  ceea  ce  am   stringentă  nevoie.  Telefonul  meu  era  unul  obișnuit,  mic,  fără  touch,  fără  wi-fi,  fără ...  fără ...  cărămidă,  ce  mai.  Au  râs  de  mine  și  copiii  mei,  și  copiii  de  la  școală,  care  se  minunau    am  mai  găsit  și  husă  pentru  el.
Mi-au  adus  băieții  mei  telefon,  nu  prea  smart,  le-am  spus,  ca    nu    pomenesc    doar  el  știe  și  eu  nu,  dar  cel  mai  drag  îmi  este    face  fotografii   clare  și   video-uri  și  mai  clare. 

Cântă  Lidia  Buble  și  eu  o  filmez  de  sus,  cu  inima  cioburi-ciobulețe,  pentru    n-am  mai  auzit  un  cântec  de  dragoste  așa  de  intim  cum  este  Cămașa,  de  la  melodia  lui  Stratan  În  sara  asta  încoace.
Cântă  Lidia  Buble  și  eu    gândesc    zilele  trecute,  doi  bărbați  tineri  pe  care  i-am  cunoscut,  de  aici,  din  cartierul  ăsta  care  răsună  acum  de  muzică  și  voie  bună,  doi  bărbați frumoși  și  în  putere,  nu  se  vor  mai  întoarce  acasă.  Cămașa  lor  nu  le  va  mai  arăta  drumul  spre  femeile  și  copiii  lor.


Dimineață,  la  geamul  meu,  ospătau  trei  vrăbiuțe.
Mai  mult  decât  orice,  m-au  făcut    zâmbesc.  Viața  merge  mai  departe  și,  da,  ăsta   este    un   clișeu de  neclintit  și  atât  de  adevărat. 

duminică, 12 august 2018

Dacă nu știi ce este stricat și din ce cauză, cum poți repara?


          

           M-a  întrebat  o  prietenă  de  ce  nu  scriu  mai  multe  despre  filmul  pe  care-l  văd  duminica  după-amiaza,  adică    fac o  recenzie  în  toată  puterea  cuvântului,  dacă  tot    gâdilă  pe  la  tastatură.  Răspunsul  este  simplu:  mie  nu  mi-a  plăcut  niciodată  să-mi  povestească  cineva  o  carte  sau  un  film.  Când  eram  la  școală,  era  de  ajuns  să-mi  spui  ”uau,  ce  mișto  a  fost!”  și  gata,  eram  interesată.  În  schimb,  dacă  te  punea  Sfântul  nu  știu  care  să-mi  povestești  acțiunea,  devenea  extrem  de  clar  pentru  mine    nu  voi  atinge  cartea  respectivă  sau  filmul, în   vecii  vecilor  amin.
              Și  atunci,  dacă  mie  nu-mi  place,  de  ce  să  fac  altuia  taman  lucrul  respectiv??!!  
            Ceea  ce  fac   eu  se  cheamă  atragerea  (sau  distragerea,  cum  vreți  să  o  luați)  atenției,  asupra  unui  film,  în  caz  că  sunteți  puși  în  dificultate  cândva,  undeva,  într-o  după-amiază  liniștită.
              Îmi  amintesc  și  acum  vâlva  stârnită  de   Shogun,  o  adevărată  isterie  în  jurul  acestei  cărți  care,  bineînțeles,    m-a  făcut    fiu,  puțin  spus,  reticentă.  De-a  dreptul  neiteresată,  ba  chiar  disprețuitoare  la  adresa  celor  care  o   citiseră  și  încercau       corupă  și  pe  mine.                       Până  într-o  zi,  când   o  colegă  de  serviciu  a  adus  cartea  la  birou  pentru  o  altă  colegă,  care  era  plecată  câteva  zile  în  concediu.  M-a  rugat    i-o  duc  eu,  dat  fiind    eram  vecine  de  cartier.  Zi  și  făcut,    doar  pe  mine  amabilitate  scrie  din  orice  unghi  ai  vrea  să-mi  faci  selfie.  Sau  să-mi  fac,  mă  rog...  Numai  că,  la  adăpostul  incognito-ului,  convinsă  că  nu  mă  vede  nimeni  în   autobuzul  care  ne  ducea  spre  casă,  am  deschis  la  prima  pagină. Nu-mi  trebuie  mult  ca  să  mă  prindă  o  carte.  Câteva  cuvinte  bine  scrise  și  sunt  sclava  ei  până  la  ultimul  punct.  Așa  că  am  citit  toată  cartea  în  doar  câteva  zile,  ba  l-am  zăpăcit  și  pe  omul  meu  de  cap  și  a  citit-o  și  el.  Bărbații,  deh,  că  de-atunci,  o  bună  bucată  de  timp  numai  cărți  de  Clavell,  de  Eric  von  Lustbader  și  Robert  Ludlum  a  citit.
             Alegerea  filmului  din  după-amiaza  asta  a  fost  ușoară.  Știm  cu  toții  că,  odată  ce  ai  intrat  pe  un  site,  ori  de  câte  ori  deschizi  ceva  în  motorul  de  căutare,  hop  și  ce  crede  nenea  Google    te-ar  putea  interesa.  Dat  fiind    duminica  trecută  filmul  a  fost  cu  Jake  Gyllenhaal   și  Chris  Cooper,  din  tot  ce  licărea  în  dreapta  ecranului  meu,  mi-a  atras  atenția,  cum  altfel,  un  film  cu  ... Jake  Gyllenhaal   și  Chris  Cooper -  Demolition  (2015).    dau  în  vânt  după  Chris  Cooper,  am  mai  spus-o,  este  colosal  în  reprezentarea  durerii,  parcă  este  făcut  din  durere,  o  simți  și  tu  prin  toți  porii  numai  când  te  uiți  la  el. Chiar  și  când  râde  te  doare,  de  parcă  bucuria  lui  ar  fi  construită  pe  o  mie  și  unu  de  pași  chinuiți  prin  văile  adânci  ale  suferinței.


                Un  film  despre  suferință  și  despre  dragoste.  Despre  modul  diferit  în  care  experimentează  oamenii,  durerea.  Despre  a  dărâma  pereți,  a  demonta  lucruri,  a  te  demonta  pe  tine,  bucată  cu  bucată,  până  la  înțelegerea  deplină  a  sentimentelor  care  te  mână  spre  reinventare.  Pentru  că,  până  la  urmă,  de  asta  avem  nevoie  pentru  a  trece  de  pragul  nebuniei  la  fiecare  răscruce:  înțelegerea  de  sine  și  reinventarea.  Dacă  nu  știi  ce  este  stricat  și  din  ce  cauză,  cum   poți  repara?  Cam  asta  ar  fi  întrebarea.



                Un  film  lent,  în  care  te  paște  pericolul  plictiselii  la  un  moment  dat,  deși  mare  păcat  ar  fi    pierzi  nenumăratele  nuanțe  care  te  avertizează    nimic  nu  este  ceea  ce  pare.  Finalul  face  toți  banii,  îți  mulțumește  toate  așteptările  și  te  lasă  cu  vreo  două  lacrimi  în  ochi  și  cu  bucuria  happy-end-ului,  fie  el  cât  de  comun.
                Un  film  în  care  eroul  principal  duce  sinceritatea  până  la  extrem  în  relațiile  cu  ceilalți,  în  încercarea  lui  de  a  fi  sincer  cu  el  însuși.   Și  reușește,  replica  mi-am  iubit  soția,  dar  n-am  avut  grijă  de  ea,  este  mărturisirea  supremă  care-l  dezleagă  de  deznădejde  și  de  neputința  de  a  înțelege  ce  i  s-a  întâmplat.
                Dacă  sunteți  deschiși  și  dispuși    treceți  prin  suferința  celui  de  lângă  tine,  cunoscut  sau  necunoscut,  și    și  învățați  ceva,  nu  pierdeți  ocazia.  Demolition  este  alesul.

https://www.cinemagia.ro/trailer/demolition-13117/