marți, 4 decembrie 2018

Am fost sau n-am fost ... Spider-Man?!


                 Mi  s-a  întâmplat  ceva  extraordinar.  De  fapt,  nici  acum  nu  sunt  lămurită  pe  deplin  ce  a  fost  și  stau  să  mă  gândesc  dacă  s-a  întâmplat  cu  adevărat  sau  doar  am  visat  eu,  deși  să  visezi  mergând  pe  trotuar,  ziua  în  amiaza  mare,  este  un  pic  cam  prea  exagerat.

                Dar  să  o  iau  de  la  început,  că  așa  îi  stă  bine  unei  povești  frumoase  și  bine  spuse.
                Plecasem  de  la  serviciu  plină  de  nervi,  că  toate  situațiile  venite  peste  zi  aveau termen  alaltăieri,  iar  șeful  mustăcea  prin  toate  colțurile,  mai  ceva  ca  un  motan  prins  cu  botul  în  oala  cu  smântână. La  colțul  străzii,  în  vitrina  magazinului  de  jucării,  trona  un  afiș  imens:  din  28  decembrie  2018,  la  cinematograful  central,  va  avea  loc  lansarea  animației :  Spider- Man: Into  the  Spider - Verse.  Țin  bine  minte  titlul  în  engleză,  că  m-am  chinuit  să-l  pronunț  corect,  ca  să  nu  mai  râdă  fiu-meu  de  10  ani  de  mine,  urându-mi  noroc   ori  de  câte  ori  spun  un  cuvânt  în  engleză.  



                Nu  mai  fusesem  de  prea  mult  timp  la  cinema  toți  trei  împreună,  eu,  soțul  meu  și  copilul  mai  sus  menționat  și  cum  se  preconiza  a  fi  un  film  pentru  întreaga  familie,  chiar  m-am  bucurat  la  aflarea  veștii.  Parcă  mi  se  mai  înseninase  după-amiaza  un  pic  și  am  plecat  mai  departe,  grăbită    împărtășesc  noutățile.  La  un  moment  dat,  m-am  împiedicat  de  ceva.  Un  fel  de  cârpă  colorată,  n-am  știut  ce  era   în  primul  moment  și,  curioasă  din  fire,  m-am  aplecat    văd  despre  ce  este  vorba.
                Uau,  ce    vezi:  costumul  lui  Spider-Man,  fix  ca  cel  din  afiș.  M-am  uitat  în  dreapta,  m-am  uitat  în  stânga,  nimeni.  Parcă  se  golise  toată  strada,  așa,  dintr-o  dată.  L-am  luat  și  l-am  băgat  în  plasă,  lângă  cartofii  și  roșiile  pe  care  le  cumpărasem  pentru  cină  și  m-am  gândit  că-l  voi  duce  dimineață  la  poliție,    caute  ei  păgubașul.  Nu  era  mare  lucru,  un  costum  pentru  carnaval,  dar  cineva  îl  va  căuta,  cu  siguranță.

sursa  foto:  Pixabay

-                      Mamiii,  ce  tare!  Vreau    probez  și  eu  costumul.  Știi,  eroul  principal  este  un  puști,  Miles  Morales  și  ar  trebui    mi  se  potrivească.  Te  rog,    lași?
                Surpriză,  costumul  era  prea  mare, așa    a  încercat      corupă  pe  mine:  mami, ia  probează-l  și  tu.  N-am  eu  timp  de  asemenea  prostii,  m-am  burzuluit  la  el  și  m-a  lăsat,  săracul,  ce    facă. 
                Numai  că,  socoteala  din  târg  nu  se  potrivește  cu  cea  de  acasă.  Dormea  profund  omul  meu  la  miezul  nopții,  ca  orice  om  obosit  de  o  zi  grea  de  muncă.  Dormea  dus  copilul  meu,  cu  un   picior  atârnând  la  marginea  patului  și  cu plapuma  jumătate  sub  el.  Numai  eu  nu  dormeam,  oricât  încercasem  și  oricâte  capre  numărasem  până  atunci.  Ceva  nu-mi  dădea  pace,  în  casă  parcă  se  auzea  un  murmur,  o  șoaptă,  ca  și  cum  ar  fi  vorbit  cineva  încet,  ca    nu  ne  trezească.  M-am  dat  jos  din  pat  și  m-am  dus  în  bucătărie.  Costumul  lui  Spider-Man  rămăsese  pe  spătarul  scaunului.  Și,  aproape  fără  să-mi  dau  seama  ce  fac,  l-am  tras  pe  mine.  S-a  potrivit  ca  turnat,  de  parcă  eu  eram  manechinul  pe  care  fusese  croit,  a  avut  dreptate  copilul  meu.  În  mod  inexplicabil  și  ciudat,    trăgea  afară,  cu  o  forță  căreia  nu-i  puteam  rezista.  Și  așa  am  plecat  eu  în  aventura  vieții  mele.




                Am  bântuit  toată  ziua  de  nebună  pe  străzi,  bucurându-mă      pot  cățăra  pe  unde  nici  cu  gândul  nu  visasem  vreodată  și  fericită    nu    poate  recunoaște  nimeni.
                Pașii  m-au  purtat  pe  o  străduță  îngustă,  cu  case  destul  de  sărăcăcioase.  Parcă    trăgea  un  fir  invizibil  acolo.  Și  bine  a  făcut,  pentru    o  matahală  de  bărbat  țipa  cât  îl  țineau  bojocii  la  o  femeie  și  un  copil.  În  clipa  în  care  a  ridicat  mâna  asupra  lor,  tot  sângele  mi  s-a  ridicat  în  cap  și   mi-am  dorit  să-l  pot  pocni  din  plin  în  fața  aia  buhăită.   Mâna  mea  dreaptă  a  zvâcnit  dintr-o  dată  și  pânza  a  țâșnit  imediat,  prinzându-l  pe  bărbat  ca  într-o  cușcă.  Cu  cât  se  zbătea  mai  tare,  cu  atât  pânza  se  lipea  de  el  mai  adânc.  I-am  lăsat  pe  cei  doi    sune  la  Salvare  și  am  plecat,  nu  înainte  de  a-i  lăsa  un  bilețel  cu  un  păianjen  desenat  și  cu  următorul  mesaj:  data  viitoare,  pânza  nu  se  va  mai  putea  desprinde.

                Următorul  loc  spre  care  m-a  purtat  costumul  a  fost  în  spatele  gării  din  oraș.  Printre  cartoane  și  boscheți,  se  pripășise  o  familie  cu  doi  copii  mici.  Nu-i  cunoșteam  și  nu   știam  nimic  din  ce  li  se  întâmplase,  dar  știam    restaurantul  cel  nou  din  centru  lăsa  mâncarea  rămasă  de  peste  zi,  în  pungi,  la  ușă,  pentru  cei  care  aveau  nevoie.  A  fost  floare  la  ureche    străbat  orașul  de  la  un  capăt  la  altul,    aduc  mâncarea  caldă  încă  și    le-o  dau  celor  patru.  Am  plecat  înainte    apuce  să-mi  mulțumească. 

                Și  atunci  mi-am  adus  aminte    în  cartierul  nostru  este  o  fetiță  care  adună  pet-urile,  le  duce  la  o  firmă  care  le  colectează  și  primește  câțiva  bănuți  pentru  ele.  Am   văzut-o  împărțindu-i  cu  frățiorul  ei  mai  mic,  la  colțul  școlii.  Câteva  minute,  atât  a  durat  până  am  adunat  toate  pet-urile  din  oraș,  din  tomberoanele  de  gunoi,  de  la  stadion,  chiar  și  din  balcoanele  oamenilor,  dacă  erau  goale,  recunosc.  Le-am  clădit  în  fața  casei   fetiței  și   i-am  lăsat  și  ei  un  bilețel  în  care  i-am  desenat  un  păianjen  și  i-am  urat  succes  la  școală.
                  fi  fost  în  stare    alerg  o  săptămână  fără    obosesc,    găsesc  oamenii  care  au  nevoie  de  ajutor  și    fac  tot  ceea  ce  îmi  stătea  în  puteri  pentru  ei,  dar  costumul  buclucaș  avea  alte  planuri.  Dintr-o  dată  a  început      strângă  și,  cât  ai  zice  păianjen,  m-am  trezit  acasă,  în  bucătărie.  El  atârna  pe  spătarul  scaunului,  inert  și  nevinovat.  Nervoasă,  l-am  îndesat  în  plasă  și,  pe  drum  spre  birou,  am  intrat  la  Poliție.  Poate    proprietarul  de  drept  va  face  mai  multe  fapte  bune  decât  mine,  în  definitiv,  eu  doar  îl  găsisem!


sursa  foto:  Pixabay




                                Articol  scris  pentru  SuperBlog  2018!
               
               



duminică, 2 decembrie 2018

Cum adică nu este un storcător?


              


                 Hmmmm,  ce  bine  miroase!  Cafea!  Da,  știam    este  rândul  tău    o  pregătești  azi   și  vreau    profit  de  asta.  Uite,    întind  și  mai  tare  în  tot  patul,  îmi  trag  plapuma  până  peste  cap  și    prefac     dorm  încă.  E  așa  de  cald  și  de  bine  aici!
                Da,  dar  parcă  mirosul  ăsta  de  cafea  îndulcită  maxim  și  cu  o  singură  picătură  de  lapte, una  singură,  intră  cu  forța  în  cameră  și    gâdilă  pe  sub  plapumă.  Nu  prea  am  cum  să-i  rezist,  ce    fac!
                Unde  mi-or fi  papucii,    aseară  i-am  lăsat  lângă  pat?  Ciudat!  În  fine,  până  la  bucătărie  nu  sunt  prea  mulți  kilometri,  așa    am    țopăi  până  acolo,  poate  îmi  găsesc  și  papucii  călători.
                Bună  dimineațaaaa,  dragule!  Am  venit  după  miros,  știi  tu ...  hopaaa,  dar  ce-i  aici?  Zău    nu  pricep!  Micul-dejun?  Și  în  paharul  roz-transparent,  din  serviciul  nou-nouț,  pe  care  l-am  cumpărat  abia  aseară,    ai zis  tu  că-ți  trebuie  pahare  mari  pentru  niște  experimente  și  n-ai  vrut  să-mi  spui  ce  fel  de  experimente,  în  paharul  ăla  ce  este?  Mmmmm,  arată  demențial!  Vreau    gust,  ce  faci,  de  ce  mi-l  iei?


                Ahh,  da,  uitasem!  Păi,  dacă  ai  jucărie  nouă,  acum  trebuie     aștept  înainte  de  a  devora  tot.  Nu  prea  am  nevoie  eu  de  lecții  înainte,  știu  sigur,  după  atâta  amar  de  ani  de  când  facem  cu  rândul  la  bucătărie,  am  învățat      bucur  de  explozia  de  gusturi  și  arome  pe  care  te  pricepi  de  minune  și  mult  mai  bine  decât  mine    le  obții.
                Așaaa,  deci  ai  primit  cadou  de  ziua  ta  un  storcător  prin  presare  la  rece,  Hurom.  Te-ai  gândit  tu  să-l  încerci  azi.  Până  aici  totul  este  ok,  n-am  nimic  împotrivă.  Acum,  pot    gust?  Nuuu?  Măi    fie,  suspansul    omoară.


                Recunosc,  arată  bine,  se  asortează  perfect  cu  noul  nostru  blat  vișiniu  din  bucătărie,    cel  vechi  cam  obosise.  Și  storcătorul  tot  vișiniu  este.  Cum  adică  nu  este  un  storcător?  Am  înțeles  acum,  este  noul  nostru  aliat  în  lupta  pentru  o  viață  sănătoasă,  prin  presarea  la  rece  care  păstrează  culoarea  și  gustul  ingredientelor  folosite.  Dar,  totuși,  ca    nu  mor  de  poftă,  spune-mi  măcar  din  ce  este  făcut  sucul?  Măr,  bine,  portocală,  ok,  pară,  super,  doi  morcovi,  perfect.   M-am  înviorat  numai  gândindu-mă  la  el.
                Un  lucru  mă  nedumerește  pe  mine:  când  ai  făcut  sucul  ăsta,  că  eu  nu  am  auzit  nimic  și  tu  știi  că  eu  dorm  cu  urechile  ciulite?  Ia-o  mai  ușor,  ca  să  înțeleg:  ai  introdus  fructele  prin  gura  de  alimentare  clasică,  care  a  procesat  ingredientele  lent,  la  modul  cel  mai  silențios,  transformându-le  în  sucul  care  a  păstrat  cu  până  la  6 ori mai multe vitamine, minerale și enzime  din  acestea.  Dar,  ce  zici,  dragă,  câte  guri  are  storcătorul  ăsta?
                Două.  Mai  are  una  pentru  când  te  grăbești,  numită  gura  mare,  care  preia  toate  funcțiile  și  tu  pregătești  altceva  în  timpul  ăsta.  Interesant,  trebuie  să  recunosc.
                Încă  o  întrebare  pentru  tine,  una  scurtă,  că  mă  grăbesc  să  beau  sucul:  totuși,  cum  îl  cheamă  pe  el,  pe   storcător,  că  văd  că  este  foarte  personalizat,  cu  gurile  lui  cu  tot? 
HUROM H-AI One Stop,  de  la  Hurom,  din  Coreea,  lider  mondial  în  tehnologiile  de  stoarcere  a  legumelor  și  fructelor.  Asta  înseamnă    pot  să-l  folosesc  și  la  celebrele  mele  supe-creme  de  legume?  Foarte  tare,  mulțumesc  de  pont!



Pot    gust  acum,  pot?  Te  rog!  Așaaa,  foarte  bun,  foarte  bun!  
Și  drept  pedeapsă    m-ai  ținut  atât  fără      lași      ating  de  minunăția  asta,  mai    o  cafea,    cealaltă  s-a  răcit  de  tot!  Și  nu,  nu-mi  mai  trebuie  altceva,  mulțumesc,  mi-e  prea  de  ajuns!

Articol  scris  pentru  SuperBlog  2018!
               
               


joi, 29 noiembrie 2018

La prima mea întâlnire


De  când    știu  eu  am  fost  cea  mai  fistichiu  îmbrăcată  persoană  din  anturaj  și  nu  numai.  La  discotecă  mergeam  în  rochii  elegante,  la  școală  cu  pantaloni  evazați  pe  sub  sarafan,  la  cumpărături   cu  mărgele  de  toate  culorile,  formele  și  mărimile.
Am  trecut  de  mult  de  prima  tinerețe  și  tot  îmi  plac  zdrăngănelele  și  pietricele  colorate  și  cât  mai  strălucitoare.  Și  hainele  croite  îndrăzneț,  eșarfele  și  brățările.  Se  spune    noi,  oamenii,  învățăm  din  greșeli,  dar  se  pare  că,  în  cazul  meu, regula   asta  nu  se  prea  aplică.
Pe  la  sfârșitul  semestrului  I  din  clasa  a  noua,  am  primit  o  invitație  la  cofetărie.  Așa  era  pe  atunci,  cofetărie,  nu  club,  sau  bar,  prăjituri  și  brifcor,  nu  caffe-latte  sau  Coca-Cola.  În  fine,  băiatul  care  lansase  invitația  era  mai  mare  decât  mine  cu  vreo  doi  ani  și  se  numea  Puiu.  Pentru  mine  era  prea  de  ajuns  numele  lui,  căci  în  mintea  mea  Puiu  se  asocia  cu  un  tânăr  zvelt,  cu  ochi  ca  mura,  cu  părul  ciufulit  și  cu  o  umbră  abia  ghicită  de  mustață.  Pentru  mine,  Puiu  ținea  loc  și  de  alint,  și  de  gâlceavă,  și  de  gelozie,  și  de  dulce  împăcare.


Pentru  el,  nu.  Și  am  aflat  asta  la  modul  cel  mai  dureros.
În  după-amiaza  cu  pricina  tremuram  ca  frunza  toamna,  în  bătaia  vântului  rece,   așteptându-l  în  scara  blocului.  Nu  voiam    ies  afară  ca  nu  cumva    vadă  vreo  prietenă  sau,  Doamne-ferește,  vreun  băiat  din  vecini,    am  ajuns  eu  mai  repede la  locul  întâlnirii  decât  el. 
Pe  de  altă  parte,  eram  tare  mândră  de  mine,  îmbrăcată  cu  un  pulover  din  bumbac  alb,  cu  decolteu  în  V,  și  cu  o  fustă  din  voal  bleumarin  cu  floricele  mici,  mici  albe,  în  mai  multe  straturi  și  cu  un  rând  de  dantelă  ițindu-se  în  partea  de  jos,  mângâindu-mi  discret  gleznele.  În  picioare,  pantofi cu  toc  amețitor.    nu  uităm    pe  atunci  nu  puteam  păși  niciun  centimetru  în  afara  casei,  fără  tocuri  subțiri  și  înalte,  de   făceam  găuri  în  parchet  cu  ele.  Acum,  s-a  întors  roata,  nu  mai  pot  păși  niciun  centimetru  încălțată  cu  așa  ceva.  Și,  cireașa  de  pe  tort,  piesa  de  rezistență  a  ținutei  mele,  o  broșă  maaare,  înfățișând  un  cocoș  bătut  în  pietricele  scânteietoare,  cu  creastă  și  coadă  roșii  ca  rubinul,  cu  aripi  galbene,  verzi  și  portocalii  și  cu  ciocul  din  metal  auriu,  ridicat  a  obrăznicie, spre  obrazul  meu.  Era  o  broșă  frumoasă,  de  efect,    costase  economiile  mele  pe  trei  luni  și  o  purtam  doar  la  ocazii  deosebite.    nu  credeți    nu  se  potrivea  cu  puloverul  meu  alb.  Ba  da,  se  potrivea,  doar  o  mai  etalasem  în  această  formulă  și  avusese  succes.  Doar  că ...


Dar    nu  o  iau  înaintea  poveștii.  Puiu  a  venit,  culmea,  îmbrăcat  cu  un  sacou  bleumarin,  mi-a  dăruit  o  garoafă  roz,  m-a  luat  de  mână  și  am  plecat.  La  cofetărie  s-a  purtat  ca  un  cavaler,  mi-a  tras  scaunul, m-a  ajutat      așez,  m-a  întrebat  ce  prăjitură  îmi  place  înainte  de  a  comanda,  ce  mai,  totul  ca  la  carte  și  foarte  bine  executat.  Toată  seara  nu  și-a  luat  privirea  de  la  broșa  mea,  dar  nici  nu  a  spus  nimic:  nici  că-i  place,  nici    nu.  Am  vorbit  și  am  descoperit    avem  multe  lucruri  în  comun,  așa    eu  pluteam  de  fericire  și    vedeam  deja  la  brațul  lui  și  peste  cei  patru  ani  obligatorii  de  liceu,  aproape  proaspăt  căsătoriți,  cu  servicii  aproape  certe,  cu  o  viață  bogată  și  împlinită  împreună.

Visul  meu  a  durat  fix  seara  aceea.  O  seară  și-atât.  Nu  m-a  mai  invitat  niciodată  în  oraș  sau  aiurea,  nu  m-a  mai  căutat  absolut  deloc,  iar  dacă  drumurile  ni  se  intersectau  întâmplător,    saluta  corect  și  politicos  și  trecea  mai  departe.

Am  fost  amorțită  de  neștiință  și  de  neputință  mult  timp  după  aceea.  Nu  te  omoară  ceea  ce  știi  așa  de  repede  cum  te  omoară  ceea  ce  nu  știi.  Târziu,  după  câteva luni,  la  o  altă  întâlnire,  cu  un  alt  băiat,  am  aflat  și  motivul  pentru  care  am  fost  dată  atât  de  brutal  deoparte:  cocoșul  meu.  Broșa  mea  sclipicioasă  de  care  eram  atât  de  mândră.  El  a  luat-o  ca  pe  un   afront  la  numele  lui:  Puiu.  De  unde  era    visez  eu,  un  biet  copil  de  16  ani,    el  era  atât  de  frustrat  de  nume,  încât  nu  suporta  nicio  apropiere,  niciun  apropos,  chiar  dacă  intenția  mea  a  fost  departe  de  asta.  N-a  contat  pentru  el.  Pentru  mine,  da.

Poate    nu  pentru  toată  lumea  o  asemenea  întâmplare  ar  fi  avut  același  impact  pe  care  l-a  avut  asupra  mea,  dar  eu  multe  am  învățat  de-atunci  înainte.
În  primul  rând,  cine  spune    nu  contează  chiar  așa  de  mult  prima  impresie  și  prima  întâlnire,  greșește.  Contează  enorm.  Nedrept  de  mult.  Pentru    fiecare  dintre  protagoniști  așteaptă  ceva:  o  confirmare,  un  răspuns  la  toate  așteptările  și  la  toate  întrebările,  o  scânteie  și   o  apropiere.  Ce  poate  fi  mai  sigur  decât  adevărul?  Deci,  fiți  voi  înșivă.  Adevărați,  reali.  Așa  cum  vreți    fiți  percepuți  de  cel/cea  care  s-ar  putea    fie  sufletul  vostru  pereche.
În  al  doilea  rând,  nu  arătați  tot  de  la  prima  întâlnire.  Încercați,  mai  întâi,  să-l  cunoașteți  un  pic  pe  celălalt  și  abia  apoi  epatați.  Abia  apoi  etalați  lucrurile  voastre  de  suflet,  fie că  sunt  cu  sclipici,  fie    nu.  Dacă  sunteți  pe  aceeași  lungime  de  undă,  ar  trebui    nu  se  simtă  nimeni  jignit  de  alegerile  celuilalt. 
Și  nu  în  ultimul  rând,  mai  puțin  înseamnă  mai  mult.  Prima  întâlnire  se  vrea  a  fi  de  cercetare,  de  încercare,  așa    ar  fi  de  preferat  o  ținută  simplă,  cu  lucruri  de  bună  calitate,  fără  ostentație.
O  invitație  la  cafea  înseamnă  o  pereche  de  blugi  și  o  bluză  feminină  și  simpatică,  în  același  timp.  O  brățară  haioasă,  care    atragă  privirile  spre  încheietura  ta  atât  de  fină   și  delicată.  O  pereche  de  încălțări  care    nu-l  pună  pe  el  într-o  postură  inferioară.

                 


O  invitație  la  un  restaurant  înseamnă  o  rochie  elegantă, pantofi  cu  toc  și  accesorii  discrete.


                                 



Iar  o  invitație  la  club,  alături  de  colegi,  înseamnă  voie  bună, culoare  și  efervescență.  Înseamnă  tandrețe  și  îndrăzneală  în  același  pachet.


Prima  întâlnire  poate  avea  loc  oriunde.  Prima  întâlnire  contează  și  dacă  este  în  parc,  înfofoliți  amândoi  în  palton,  cu  mânuși  până  la  coate  și  cu  nasurile  roșii  abia  întrezărite  de  sub  fular.
La  prima  mea  întâlnire  am  primit  o  garoafă  roz. 

Articol  scris  pentru  SuperBlog  2018!