duminică, 13 mai 2018

Flori pentru mine de Ziua Dorului

       Tata nu știe că azi e Ziua Dorului.
       Știe doar că au înflorit bujorii. Și că sunt florile pe care le iubesc cel mai și cel mai mult, pentru că  străjuiesc gărdulețul din fața casei,  în  pâlcuri  mari  și  dese,  ca  niște  soldăței  înveșmântați  de  gală,  în  roz,  și pentru că și ei,  mamei,  îi plăceau la nebunie.




       
       Iată, sunt trei ani de când tata se urcă în tren și vine să-mi aducă bujori. Și trandafiri. Și crini galbeni, că pentru cei albi încă nu a venit timpul.



       Mai contează că aduce și brânză de capră, și ouă proaspete de la găinile crescute cu drag de el, chiar și vreo trei cocoși tăiați și piguliți cu mare grijă, să nu rămână tuleie pe ei? Nu prea mult, pentru mine astea contează doar în măsura în care știu că sunt de la el și că s-a chinuit să care trolerul burdușit cu de toate.
       Dacă nu m-ar durea sufletul așa de tare, ar fi chiar hilar - un troler plin cu ouă și cocoși la venire, un troler aproape gol la plecare. Doar câțiva muguri de brad de aici, de la munte, să-și facă și el sirop.
       Pentru mine, florile aduse de la țară, de la casa rămasă jumătate pustie după ce a plecat mama, contează cel mai mult.




        E  Ziua Dorului și mi-e dor de ea, de mama, de-mi  vine  să  fiu  și  eu  un  fir  de  floare  din  cele  multe  pe  care  tata  i  le  duce  sus,  în  cimitirul  din  deal. Timpul nu vindecă durerea, doar te învață  cum   să trăiești cu ea.

        A mai slăbit tata de când nu l-am văzut. El dă vina pe prea multă alergătură la țară și vreau să-l cred. Să nu mă gândesc că anii trec prea repede și pentru noi, darămite pentru el.
        Avea mama o vorbă: miroase de te slăvește.  Printre trandafiri este un bobocel vișiniu închis, aproape negru. Singur miroase cât toate celelalte flori la un loc.
       Da, mamă, te slăvește!

joi, 10 mai 2018

Da, am fost la Gala Spring SuperBlog 2018!


                  N-am  văzut  marea  de  douăzeci  de  ani.
                I-am  închis  amintirea  în  sertar  și  i-am  pus  eticheta  cu  ”poate ...  niciodată”.  Iubesc  întinderea  ei  liniștitoare,  chiar  și  în  vreme  de  furtună  cumplită.  Are  ea  un  mod  ciudat  de  a  se  tângui   atunci,   care  îți  aduce  și  frisoane,  și  tămăduire  în  același  timp.  O  vreme  m-a  durut  lipsa  ei,  dar,  apoi,  am  ales  doar  amintirile  frumoase,  ca  să-mi  țină  de  urât  în  verile  în  care  tânjeam  după  ea.
                Week-endul  trecut,  eticheta  cu  pricina  s-a  topit.  A  venit  un  val  dulce,  de  la  Marea  Neagră  și  a  luat-o  cu  el.
                Da,  am  fost  la  mare.  La  Gala  Spring  SuperBlog  2018.  Am  văzut-o,  am  auzit-o  și  am  mirosit-o  de  la  balconul  etajului  doi  al  hotelului  Aurora,  din  Mamaia.  Gazda  noastră  perfectă,  cei  care  ne-au  îmbiat  cu  o  cafea  aromată,  la  o  șuetă  lângă  piscina  albastră,  sau  pe  plaja  întinsă  până  hăt,  dincolo  de  linia  orizontului. 



             Da,  am  fost  la  mare.  La  Gala  Spring  SuperBlog  2018  și  am   văzut  oamenii  pe  care-i  cunosc  de  trei  ani  doar  prin   cuvintele  lor,   doar  prin   intermediul  bucuriilor  și  supărărilor  pricinuite  de  adrenalina  din  timpul  concursului.  Și  mi-am  făcut  prieteni  noi,  de  toate  vârstele  și  m-am  simțit  vie,  tânără,  puternică  și  gata  să  o  iau  de  la  capăt.  Aveam  nevoie  de  așa  ceva.


                Ce      spun  ... Gala  a  debutat  cu  o  degustare  de  vinuri.  Auzi ...  așa   ceva ...  eu,  care  am  nevoie  doar  de  un  degetar  plin  cu  vin  ca       aflu  imediat  în  postura  cetățeanului  turmentat   marcă  înregistrată  Caragiale,  eu,  zic,  am  rezistat  eroic  celor  cinci  vinuri  și  cu  șampania  șase,  pe  care  Ionuț  Făcăleț,  somelier  cu  experiență,  învățat  și  titrat  peste  poate,  cu  dragoste  și  respect  față  de  meserie,  ni    le-a  prezentat  impecabil.  Acu,  nu  zic    nu    luase  cu  amețeală  și  durere  de  cap  la  un  moment  dat,  dar  am  descoperit    am  și  buton  de  ignore,  undeva,  pe  la  baza  urechilor  și  care  funcționează  din  plin.  Așa  că,  voilá,  am  învățat    fac  cercuri  pe  pereții  paharului,  ca    determin  tăria  vinului,  am  descoperit  arome  nebănuite  cu  nasul  vârât  adânc  în  licoarea  limpede,  am  văzut  cum  se  taie  perfect  gâtul  sticlei  de  șampanie  cu  ditamai  sabia  de  samurai  și  am  aflat  de  ce  sticla  de  șampanie  are  gaură  în  ...  partea  de  jos,  evident,  nu    gândiți  la  cuvinte  urâte.  Iacă  de-aia  are,  ca    nu  se  spargă,  adică    echilibreze  presiunea  din  interior.



                Și,  după  ce  mi-a  trecut  mahmureala,  a  doua  zi,  am  purces  la  drum.  Întâi  cu  autobuzul  etajat  și  descoperit,  de-am  luat  în  plină  figură  tot  soarele  din  portul  Constanța,  martori  fiindu-mi nasul  jupuit  și  bărbia  mea  dublă,  bronzată  ca  la  carte,  care  m-au  însoțit  până  acasă.  



          Portul,  bricul  Mircea,  Cuibul  Reginei,  impresionantele  silozuri  construite  de  Saligny  după  model  american,  care  funcționează  și  în  zi  de  azi.  Bine,  doar  două  dintre  ele,  dar  de-ajuns  pentru  ca  băiatul  meu,  fascinat  de  ele,  să-mi  șoptească  la  ureche:  dacă  aveam  pălărie,  puteam    jur    sunt  un  gangster  din  anii  40,  care  trăiește  aici.

                Eeee,  dar  piesa  de  rezistență  abia  acum  își  face  apariția:  turul  pietonal  al  peninsulei.  Ghidul  nostru  -  fermecătoarea  Diana  Slav,  pe  care,  din  motive  nici  de  mine  știute,  am  strigat-o,  toată  ziua,  Alina.  Nici  nu  am  realizat  gafa,  până  când  același  copil  al  meu,  care  se  afla  pentru  prima  oară  la  mare  și  care-i  sorbea,  la  propriu,  fiecare  cuvânt,  m-a  întrebat,  după  ce  s-a  pozat  lângă  ea:  de  unde-ai   mai  scos-o  și  pe-asta  cu  Alina?   toată  lumea  îi  spune  Diana,  numai  tu  nu!


                  jur  cu  mâna  pe  inimă:  sunt  o  eroină.  Cine    știe,  știe  și  de  ce.  N-am  mai  mers  atâta  pe  jos,  de  când  eram  o  ființă  umană  de  dimensiuni  normale.  Bine,  recunosc,  am  făcut  cunoștință  îndeaproape  cu  fiecare  băncuță,  sau  piatră,  sau  treaptă,  sau  intrând  pe  care    puteam  așeza  să-mi  trag  sufletul,  dar  asta  este  o  altă  poveste. Dar  a  meritat  fiecare  pas.


       Adică ...  mergi  ca  omul  pe  stradă,  treci  pe  lângă  case,  blocuri,  clădiri  moderne  sau  nu  prea  și,  dintr-o  dată,  te  oprești  în  fața  unei  clădiri  prăfuite,  cu  geamuri  murdare  și  crăpate,  pe   lângă  care  ai  fi  trecut  fără  probleme  și  fără  mustrări  de  conștiință,  fără    o  bagi  în  seamă.  Și  Diana  începe  să-ți  povestească  despre  etajul  unu,  care  are  formă  de  nu  știu  ce  submarin,  despre  etajul  doi  care  este  aidoma  punții  căpitanului  de  cursă  lungă  și  clădirea  respectivă  se  transformă   brusc  în  fața  ta,  martor  uimit  al  unei  pagini  de  istorie  neștiută  până  atunci.  Și  merg  mai  departe,  chiar  dacă  este  prea  cald,  chiar  dacă  mi  s-au  făcut  bășici  în  talpă,  pentru    dincolo  de  colțul  străzii,  Diana  spune  povești  cu  marinari,  cu  greci,  cu  turci,  armeni,  cu  miros  de  halva  și  bragă,  îți  zugrăvește  un  tablou  cu  cel  mai  renumit  bordel,  îți  deschide  poarta  sinagogii  și  te  poartă  prin  splendoarea  atmosferei  și  incredibila  similitudine  dintre  ea  și  eroina  din  Pânza  de  păianjen  de  Cella  Serghi.  Mulțumim,  Diana  Slav  și  putere  maximă    ai  pentru  cât  mai  mulți  turiști  doritori  de  minunățiile  pe  care  le  cunoști  tu!
                                                                           
                





              E  lucru  știut    e  mai  ușor    scrii,  în  siguranța  casei  tale,  la  biroul  tău,  decât    vorbești  în  fața  mai  multor  oameni.  Nu  toți  se  nasc  oratori.  Și,  din  păcate,  n-am  avut  nicio  șansă    zicem  pas.   Niciunul  dintre  noi.  Pentru    Gala  Spring  SuperBlog  este,  în  primul  rând,  despre  a  ne  prezenta.  Despre  a  ne  cunoaște.  Despre  a  vorbi  unii  cu  ceilalți.  Așa  că,  sâmbătă  seara  ne-am  pomenit  luând  taurul  de  coarne  și  spunând  fiecare  dintre  noi  ceea  ce-i  trecea  prin  minte  în  momentul  respectiv.  Au  fost  și  discursuri  pregătite  din  timp  și  uitate  instantaneu  în  clipa  în  care  Claudia  Pătrașcu,  motorul  întregii  acțiuni,  a  întins  microfonul  spre  noi.  Și  mai  mare  dragul    vezi  oameni  în  toată   firea,  zglobii  ca  niște  scatii  până  atunci,  cum  se  fâstâcesc  și  cum  încearcă  din  răsputeri    scape  cât  mai  repede  de  acolo.  Fiecare  cu  diploma  și  cu  premiul  lui,  deși,  tot  fiecare  a  tânjit,  în  secret,  la  premiul  vecinului!



                Da,  am  fost  la  mare!  Am  fost  la  Gala  Spring  SuperBlog  2018,  la  Hotel  Aurora  din  Mamaia  și  mulțumesc  tuturor  celor  implicați  în  această  acțiune  pentru  profesionalismul  de  care  au  dat  dovadă.  M-am  bucurat  în  fiecare  moment  din  această  aventură  și  sunt  fericită    am  cunoscut  atâția  oameni  frumoși!

              


               

vineri, 13 aprilie 2018

Sunt o femeie ca oricare alta


             Pe  măsură  ce  anii  se  duc,  trecând  prin  mine  ca  printr-o  bucată  bine  însiropată  de  tort,  încep    înțeleg  tot  mai  mult  ce  înseamnă    fii  privilegiat    îmbătrânești.     ai  trăit    vezi  atât  de  multe,    știi  atât  de  multe,  dar  și  să-ți  dai  seama    ai  mai  avea  încă  o  grămadă  de  învățat  și  de  împărtășit.    ai  apucat  să-ți  vezi  copiii  la  casele  lor  și  să-ți  plimbi  nepoții,  de  mână,  prin  parc.
            Pe  la  cincisprezece  ani,  descoperisem  rimelul.  Pe  la  optsprezece,  aveam  pleoapele  verzi  sau  albastre,  după  culoarea  hainelor  din  ziua  respectivă  și  buzele  de-un  maro  intens  și  lucios  ca  luna  plină  în  nopțile  senine  de  mai. 
            Pe  la  douăzecișicinci    mai  calmasem,  foloseam  doar  un  creion  negru  ca  pana  corbului,  care-mi  desena,  în  fiecare  dimineață,  o  ”codiță”  avântată  în  sus,  spre  tâmple,  conferindu-mi  un  aer  misterios,  de  asiatică  somnoroasă  și  promițătoare  de  delicii  nebănuite.
            Abia  după  treizeci   de  ani  am  învățat    trebuie    fiu  eu,  eu  cea  de  toate  zilele,      simt  bine  în  pielea  mea  și  cu   fața  mea.  Am   aflat    ridurile  țin,  într-o  proporție  nemeritat  de  mare,  și  de  starea  de  spirit,  nu  numai  de  numărul  anilor.  Se  spune    ridurile  rămân  în  locul  zâmbetelor,  dar  nu  spune  nimeni    trebuie    arăți  ca  o  bancnotă  mototolită,  pentru  a  dovedi  cât  de  fericită  ai  fost.

            N-am  știut  niciodată      pun  pe  primul  loc.  Acum,  la  ceea  ce-mi  place  mie    numesc jumătatea  vieții,  stau  strâmb  și  cuget  adânc  și-mi  dau  seama       fi  putut    fac  rabat,  câteodată,  de  la  grija  pentru  ceilalți  și      uit  în  oglindă  cu  mai  multă  atenție.  Dar  nu-mi  pare  rău.  A  îmbătrâni  frumos  înseamnă,  în  primul  rând,  seninătate,  împăcare  cu  alegerile  făcute.  Înseamnă    ajungi  la  un  punct  în  care  poți,  liniștită,    tragi  linie  și    te  pui  pe  tine  în  centrul  atenției,  fără    te  autoacuzi    dai  dovadă  de  egoism.  A  îmbătrâni  frumos  înseamnă    te  uiți  la  cel  de  lângă  tine  și  să-ți  dai  seama    te  privește  cu  același  drag,  dar  și    te  întâlnești  cu  oameni  pe  care  nu  i-ai  mai  văzut  de  hăhăăă,  nici  nu  mai  știi  de  când  și  ei  să-ți  spună     uau,  ești  neschimbată.  Și,  culmea,    simți  prin  toți  porii    e  adevărat,    ei  chiar  cred  asta.

            Timpul  nu  cruță  pe  nimeni,  înalt  sau  scund,  gras  sau  slab,  pe  oriunde  trece,  lasă  urme.  Nu  poți  lupta  cu  el,  nu-l  poți  întoarce  din  drum,  dar  poți  să-i  estompezi  semnele.  Poți    fii  la  exterior  aproape  tot  la  fel  de  tânăr  ca  la  interior.  Pentru  că,  de  ce    nu  recunoaștem,  de  cele  mai  multe  ori,  după  o  anumită  vârstă,  inima  și  mintea  nu  se  mai  încadrează  în  limitele  putinței  impuse  de  propriul  corp.  Primele  două  zboară   libere  ca  vântul  și  iuți  ca  gândul,  pe  când    trupul  își  revendică  dreptul  la  odihnă.

            Pe  la  ...zeci  de  ani,  am  descoperit  Fiolele  cu  Acid  Hialuronic  și  Vitamina  C – Gerovital  H3  Hyaluron  C,  picături  de  frumusețe  și  de  tinerețe,  aduse  special  din  izvorul  tinereții  fără  bătrânețe,  în  recipiente  delicate,  ca  pentru  prințesele  din  povești.  
               Le-am  primit   cadou,  de  la  cineva  care,  întinzându-mi-le,  a  roșit.  
             Am  zâmbit  și  i-am  spus    nu-și  facă  griji:  am  înțeles     gestul  lui  nu  însemna      vede  bătrână.   Era  un  cadou  special,  de  la  cineva  care  știa  sigur  că acestea   își  vor  face  treaba.


              dau  interesantă,  nu  vreau    spun  exact  câți  ani  am,  dar  asta  nu  înseamnă    nu  sunt  conștientă    tenul  meu  are  nevoie  de  o  îngrijire  profundă,  de  hrănire  și  hidratare  corectă,  precum  și  de un  strop  de  strălucire.  Așa    m-am  lăsat  răsfățată  în  voie  de  acest  ser  bogat  în  acid  hialuronic  pudră  și  lipozomal  și  vitamina  C.  Dimineața,  înainte  de  a  răspunde  provocărilor  unei  noi  zile  la  serviciu,  m-am  asigurat  de  o  curățare  specială  folosind   Apa  micelară  Hyaluron  C,    mi-am  răsturnat  în  podul  palmei  serul  dintr-o  fiolă,  l-am  lăsat    pătrundă  adânc  în  piele  și,  apoi,  am  finalizat  tot  ritualul  cu  crema  antirid  de  zi  Hyaluron  C.   Recunosc,  am  fost  călare  pe  oglindă,  și  dimineața,  și  seara,  iar  rezultatele  nu  s-au  lăsat  prea  mult  așteptate.  Și,  credeți-mă,  nu  numai  eu  am  fost  cea  care  a  observat  o  estompare  semnificativă  a  ridurilor,  hidratarea  și  regenerarea  pielii. 



            Sunt  o  femeie  ca  oricare  alta,  cu  bune,  cu  rele,  cu  greșeli  și  cu  împliniri, căreia  îi  place  o  dimineață  senină,  cu  zâmbete  în  colțul  ferestrei,  care  se  bucură  de  mirosul  crud  al  primăverii  și  de  căldura,  timidă  încă,  a  razelor  de  soare.  Sunt  o  femeie  obișnuită,  care  se  bucură  de-o  vorbă  bună  și  de  un  compliment  sincer.  Sunt  la  fel  cu  alte  mii  de  femei  care  vor    rămână  tinere  și  frumoase,  și  care,  preț  de  o  secundă,  închid  ochii,  supărate,  în  fața  unui  nou  rid  apărut,  mișelește,  la  colțul  ochiului  drept  sau  pe  gâtul  de  lebădă  grațioasă.


            De-acum  înainte,  însă,  voi  fi  o  femeie  care  îți  va  spune  cu  certitudinea  unei  experiențe  îndelungate  că,  pentru  efecte  antirid,  de  umplere  a ridurilor,  efecte  hidratante  și  de  protecție  a  pielii,  ai  nevoie,  neîntârziat,  de  Gerovital  H3  Hyaluron  C.

            Articol  scris  pentru  Spring  SuperBlog  2018!