joi, 18 octombrie 2018

Despre cum să faci bani


            Am  ajuns,  slavă  Domnului,   la  o  vârstă  la  care  pot  vorbi,  fără  false  pudori,  fără  inhibiții  și  fără  prejudecăți, despre  ceea  ce  știu  și,  mai  ales,  despre  ceea  ce  nu știu,  sau  nu  am  apucat  încă    aprofundez  în  trecerea  mea  de-a  lungul  timpului.  Și,  recunosc,  există  un  subiect  despre  care  nu  știu  absolut  nimic.  Banii.  Este cel  mai  spinos  subiect  în  contextul  societății  actuale,  guvernate,  fără  doar  și  poate,  numai  de  componenta  financiară.
            Copilăria  și  tinerețea  mea au  fost  lipsite  cu  desăvârșire  de  tot  ceea  ce  înseamnă,  educație  financiară.   Singurele  lucruri  pe  care  le  știam  erau  sfaturile  de  la  bunica mea  cea  neștiutoare  de  carte, dar  vajnică  păstrătoare  a  înțelepciunii  ancestrale  de  la  generații  întregi  de  țărani  curați  la  suflet:  maică,  aveți  grijă  cu  banii.    de  făcut  îi  faceți  voi  pe  la  sărviciu,  dar  banii-s ochiul  necuratului,  maică,  și  fug  după el  cât  ai  zice  ptiu,  drace!  Și  pot    vă spun  cu  mâna  pe  inimă,    banii  fug  de  mine  cu  atât  mai  repede  cu  cât  încerc  eu  mai  mult  să-i  produc.  Toată  viața  m-a  bântuit  imaginea  unor  monede  fermecate,  cu  ochi,  nas,  gură,  urechi,  mâini  și  piciorușe  multe,  multe  și  sprintene,  zbârnâind  prin  toate colțurile  casei,  în  încercarea  lor  de  a  se  face  nevăzute  ori  de câte  ori    vedeau  sau    miroseau  prin  preajmă.  Chiar  am  încercat  să-mi  schimb  parfumul,  ca    le  păcălesc,  dar  tot  cu  virgulă  mi-a  dat  rezultatul.


Și  un  alt  aspect  important:  dacă  eu  nu  am  știut    fac  economii,   să-mi  echilibrez  așa-zisul  buget  personal,  de  unde  credeți    ar  fi  putut  învăța  copiii  mei?  Exact.  Și  toate  se  înlănțuie  într-un  șir  de  cereri  și  oferte  imposibil  de  satisfăcut,  de  unde  și  un  întreg  concert  de  vaiete,  nemulțumiri,  frustrări  și  alte  cele  care-ți  fac  viața imposibilă.
Am  luat-o  și  eu  ca  bunica:  căscați  ochii  bine  înainte  de  a  scoate  banul.  Nu  te  îndatora,  și  dacă  ai  făcut-o,  nu  cumva    nu-ți  plătești  datoriile.  Cumpără-ți  ceva  frumos,  pentru    meriți,  dar  frumosul    fie  și  de  folos,  și  de  viață  lungă. Ai  grijă  și cu  cine  te  însoțești,  căci  banul  aleargă  mai  ceva  ca  un  campion  mondial  la  proba  de  viteză  și,  din  păcate,  îi  alege  doar  pe  cei  care  îl  prețuiesc.
Însă,  o  discuție  autorizată  și  completă  despre  cum    faci  bani,  necesită  timp,  pregătire,  cunoștințe  temeinice  și  disponibilitate.  Și  tocmai  recunoșteam    habar  n-am.  Și  nici  măcar  nu  ar  fi  de  ajuns.  Pentru    o  independență  financiară  nu  se  rezumă  numai  la atât,  ci implică  întregul  nostru  comportament  financiar  și  determinarea proprie  în  relația  cu  banii.
În  toată  nebunia  asta  nebună  care  se  cheamă  cotidianul  nostru,  există  și  lucruri  care  se  dezmeticesc,  care  se  dezvoltă  și  se  așază  pe  făgașul  firescului.  Și  aici  se  încadrează  Școala  de  Bani  de  la  BCR,  un  program  de  educație  financiară  croit  pe  nevoia  noastră  de  a  învăța  cum  putem    obținem  bunăstarea.  BCR  lansează,  astfel  cel  mai  mare  program  de  educație  financiară  din  România,  în  toate  sucursalele  sale,  după  terminarea  orelor  de  program. 
Una  dintre  caracteristicile  predominante,  dacă  nu  cea  mai  cea  dintre  toate,  ale  tineretului  nostru,  este  lipsa  totală  de  răbdare.  Ei  se  grăbesc  mereu  și  la  toate,  mai  ales  la  făcut  bani  și  nici  măcar  nu-i  poți  condamna.  Dar...  și  asta  contează  în  primul  rând,  sunt  interesați   și   învețe  ce  înseamnă  controlul  veniturilor  și  cheltuielilor  lor  și  cum  ar  putea  face  investiții  deștepte  pentru  economiile  lor.  Așa  că,  din  informațiile  primite  la  gura  sobei  și  de  la  copiii  din  dotarea  proprie,  am  aflat    cei  mai  mulți  dintre  cursanții  acestui  program,  sunt  tineri.
Deci,  primul  pas  este  făcut.  Pentru    viitorul  nostru  depinde  de  ei,  de  cei  tineri  și  dacă  ei  sunt  dispuși    profite  de  ceea  ce  n-am  avut  noi,  asta  înseamnă  o  mare  victorie. Pentru    fiii  mei,  sunt  sigură  de  asta,  nu  vor  mai  spune  niciodată  copiilor  lor:  îți  cumpăr  la  plată,    acum  nu  am  bani. 


Și  eu  ...  eu  de  ce    nu    duc?  Niciodată  nu  e  prea  târziu,  iar  speranța  moare  ultima,  nu-i  așa?  Măcar  acum,  la  a  doua  tinerețe,  să-mi  construiesc  un  plan  bazat  pe  decizii  financiare  inteligente  și    evit  orice  criză  care  poate  avea  un impact  negativ  asupra  economiilor  mele.  Și,  cine  știe,  poate  o  vacanță  în  Bora-Bora???

Articol  scris  pentru  SuperBlog  2018!



         



marți, 16 octombrie 2018

Mi-a venit o idee în timp ce cumpăram o carte


                  Ideea  mi  s-a  înșurubat  în  minte  acum  vreo  câteva  luni,  pe  când  ieșeam  bucuroasă  dintr-o  librărie,  ținând  strâns  la  piept  o  carte  pe  care  o  căutasem  mult  timp  și  pe  care,  iată,  o  găsisem  aici  dintr-o  întâmplare.  Nu  aveam  de  gând    intru  în  librăria  cu  pricina,  dar,  trecând  prin  dreptul  ușii,  a  trebuit    fac  loc,  pe  străduța  îngustă,  unei  femei  cu  un  copilaș  de  mână.  Copilașul  încerca să  scape  din  strânsoarea  mamei  și    țopăie  în  voie  pe  trotuarul  unde,  cu  muuultă  bunăvoință  de-abia  ar  fi  încăput  două  persoane.  Ușa  librăriei  se  deschisese  brusc,  făcând  loc  unui  bărbat  încărcat  de  sacoșe    iasă,  iar  eu,  ei  bine,  n-am  găsit  altă  soluție  ca    eliberez  spațiul,  decât      strecor  înăuntru,  lăsându-i  pe  cei  trei    se  descurce  cum  or  ști.
                Librăria  era  și  mai  aglomerată.  Am  aflat  mai  târziu  că,  deși  nu  oferea  prea  mult  spațiu,  librăria  cu  pricina  era   principalul  punct  de  atracție  al  celor  interesați  de  cele  mai  noi  apariții   editoriale,  sau  al  celor  aflați  în  căutarea  unor  exemplare  rare. 
                Am  mulțumit  Cerului  pentru  darul   neașteptat  și,  ținând  cartea  aproape  de  inimă,  ca pe  o  comoară,  am  ieșit  repede  la  aer.  Sunt  claustrofobă,  așa    ideea  de  a  zăbovi  o  secundă  în  plus  în  aglomerația  aceea,  îmi  provoca  aritmii  puternice.  Am  căutat  o  bancă,  un  parc,  o  margine  de  caldarâm  mai  ieșită  în  afară,  ca      așez  și  să-mi  trag  sufletul.   Nimic.  Zero  barat. În  apropiere  nu  erau  decât  mașini  pe  carosabil  și  mult  prea  mulți  adolescenți,  copii  și  oameni  mari  pentru  un  singur  trotuar.  Așa    m-am  întors  în  centrul  orașului,  am  căutat  o  cafenea,  am  comandat  un  ceai  fierbinte,  super-dulce  și  cu  o  felie  mare   de  lămâie  și  abia  apoi  mi-am  potolit  bătăile  inimii.
                                Străduța,  e  adevărat,  era  îngustă,  dar  avea  un  farmec  deosebit.  Clădiri  vechi,  unele  mai  vechi  de  150  de  ani,  străjuiau  de  o  parte  și  de  cealaltă.  În  capăt,  o  casă  nou  construită,  într-un  stil  modern,  cu  o  terasă  imensă  în  loc  de  acoperiș,  cu  un  gard  metalic  cu  flori  stilizate.  În  capătul  opus,  o  intersecție  și  un  teren  viran,  ivit  brusc  de   după  peretele  librăriei,  tăiat  drept,  ca  o  felie  de  tort.  Loc  gol,  năpădit  de  buruieni  și  de  flori  de  mușețel,  de  unde,  seara,  țâșneau  periculos  o  minge  și  un  copil,  direct  în  calea  mașinilor.   Intersecția  era  vie,  respira,  trepida  în  ritmul  impus  de  eșapamentul  mașinilor,  mormăia  înciudată  de  aglomerație  și  se  întindea  alene  în  rarele  clipe  de  respiro.


Mi-ar  fi  plăcut,  ooo,  dar  ce  mi-ar  fi  plăcut,    mai  stau  în  librăria  aceea  micuță,    cotrobăi  prin  fiecare  raft,    chiui  de  bucurie  de  fiecare  dată  când    fi  găsit  ceva  care      încânte,    stau  tolănită  pe  un  fotoliu  încăpător,  răsfoind  cartea  care  mi-a  atras  atenția  și,  după  caz,      duc  cu  ea  la  casă,  sau    o  pun  înapoi,  în  raft.  Din  păcate,  era  multă  lume,  rafturile  aproape  lipite  între  ele,  aerul  din  ce  în  ce  mai  irespirabil.  M-am  năpustit  asupra  cărții,  am  luat-o,  am  plătit  și  am  plecat.

După  cum  spuneam, însă,   ideea   mi  s-a  cuibărit  în  buzunar  și  nu  s-a  mai  lăsat  dusă.
  începe  de  la  locul  acela  viran.  L-aș  fi  curățat  de  buruieni  și  ...  cam  atât.  Știu  exact  ce  vreau,  dar  știu  produsul  finit,  este  bine  creionat  în  mintea  mea,  bine,  știu  și  unde  o    fie,  dar  restul,  deja  seamănă  a  scriere  cuneiformă  pntru  mine.  Problema  este    dacă  vreau  cu  adevărat    fac  ceva,  am  nevoie  de  ajutor.  În  primul  rând     obțin  finanțare,  care  finanțare,  indiferent    sun  un  prieten  sau  sparg  o  bancă,  tot  trebuie  argumentată.
                Și  voi  începe  de  unde  începe  fiecare  om  cu  libră...  pardon,  cu  scaun  la  cap.  De  la  cei  în  măsură    materializeze  visul  meu,  așa    birou  de  arhitectură  scrie  pe  fruntea  mea.  Păi,  eu  cu  ideile,  ei  cu  execuția,  nu  așa  merg  treburile?  Cui  altcuiva    spun  eu  ce  visez,  și  cine  altcineva    înțeleagă  mai  bine  și    pună  pe  hârtie proiectul  vieții  mele?


                O    spuneți    ei  se  ocupă,  de  fapt,  cu  proiecte  de  case  și  eu  o      contrazic:  ei  sunt  creatori  de  spații,  ei  contopesc  intangibilul  din  mintea  mea  cu  realitatea  răsărită  peste  noapte  în  fața  ochilor,  ca  o  Fata  Morgana  veșnică.  Ei  știu    există  mulți  pași  de  făcut  până  la  definitivare,  dar  știu  și  cum,  unde  și  cu  cine  să-i  străbată. 
                Eu  vreau  loc  și  lumină.  Ei  împrejmuiesc  locul  meu  viran  cu  pereți  din  cărămidă  de  sticlă  și  toarnă  mozaic  albastru,  albastru  ca  fundul  oceanului,  pe  jos. 
                Eu  vreau  rafturi  pline  ochi  cu  cărți,  ei  sparg  peretele  dintre  ceea  ce  există  acum  și  noua  mea  viziune  și  scot  la  lumină  rafturile  patinate  de  vreme,  de  înghesuială  și  de  carii.  Cărțile  își  scot  capul,  se  scutură  de  praf  și  se  aliniază  cuminți,  în  așteptarea  mâinilor  nerăbdătoare.
                Eu  vreau    răsfoiesc,    simt  mirosul  paginilor  îngălbenite  și  al  slovelor  aproape  șterse.  Ei  aduc  fotolii  moi,  ca  pentru  copii,  care  se  umflă  și  se  modelează  după  forma  trupului  tău. 
                Eu  vreau  aer,  ei  umplu  colțurile  cu  verdele  plantelor  și  cu  albul  strălucitor  al  ghivecelor.
                Eu  vreau    știu  noutățile,  ei  creionează  o  vitrină  mare,  chiar  la  intrare,  cu  rafturi  înclinate  spre  cititor,  oferindu-și,  săptămânal,  cele  mai  fierbinți  apariții,   spre  aflare  și   degrabă  cumpărare. 
                Afară,  în  intersecție,  cineva  claxonează.  În  mijlocul  străzii,  o  fată  buimacă,  nu  mai  știe  pe  unde    treacă  strada.  O  rupe  la  fugă  printre  mașini  și  se  oprește,  gâfâind,  chiar  la  intrarea  în  librărie.  Se  sprijină  cu  o  mână  de  perete,  iar  cu  cealaltă  își  potolește  bătăile  inimii.
                Și  eu  îmi  dau  seama    vreau  două  bănci,  de-o  parte  și  de  alta  a  intrării,  cu  spătar  și  cotiere  din   fier  forjat,  cu  șezut  din  imitație  de  piele,  moale  și  îmbietor  ca  o  dezmierdare,  pentru  ostoit  oboseli  și  frici  de  învălmășeală. 
                Afară,  intersecția  freamătă  de  viață  și  eu  îmi  dau  seama    îmi  doresc  un  semn  cu  STOP.  Stop,  călătorule,  oprește-te  din  goana  ta  nebună  și  poftește  pe  la  noi,  ia  loc  aici,  între  poveștile  noastre  frumoase!


                Poate  că,  într-adevăr,  am  citit  prea  multe  cărți.  Și  lumea  asta  nebună-nebună  din  jur,  a  cam  început    capete  alte  contururi  în  mintea  mea.  Dar,  de  ce  nu?  De  ce    nu  meșterim  noi  un  loc  minunat,  desprins  parcă  dintr-o  pictură  suprarealistă  și    nu-l  așezăm  cuminte,  la  fiecare  intersecție  aglomerată  din  oraș?  De  ce    nu  ne  dăm  întâlnire  aici,    ne  facem  cornete  de  hârtie,    le  umplem  cu  castane  fierte  și    răsfoim  pagini  întregi  din  înțelepciunea  altor  oameni,  din  alte  vremuri?  De  ce    nu  povestim  frumos  despre  noi,  despre  ceilalți,  de  ce    nu  împărtășim  experiențe  și  de  ce    nu  ne  ajutăm  reciproc?

                După  cum  spuneam,  mi-a  venit  o  idee  în  timp  ce  cumpăram  o  carte!

                Articol  scris  pentru  SuperBlog  2018,  proba  sponsorizată  de  AIA  Proiect!