Stele și reclame luminoase

         Și  plouă,  și-i  rece  afară ... doar  afară  dragule,  la  mine-n  suflet  adie  azalee...

            De ce zâmbești?  Nu  tu  mi-ai  spus  că  nu  înțelegi  cum  de  ne  potrivim?  Uite-așa  ne  potrivim:  eu  caut  perle  în  picăturile  de  ploaie,  tu  cauți  totemuri  de  parcări.  De fapt,  amândoi  căutăm  totemurile  iubirii:  eu  în  perle,  tu  în  locurile  libere  din  parcări.

            Și  plouă,  și-i  întuneric,  căci  stelele  abia  acum  clipesc  a  trezire ...  le  număr  eu  pentru  tine,  fii  liniștit,  și  promit  să  nu  le  confund  cu  licuricii  de  pe  acele  panouri  LED  de  care  mi-ai  povestit  atât.  Cum?  Credeai  că  n-am  înțeles  nimic?  Păcat!

            Uite,  iubitule,  am  să-ți  desenez  pe-o  șuviță  din  părul  tău  răsucit  în  jurul  inelarului  meu,  șșșșș,  nu  te  mai  plânge,  că  nu  doare,  traseul  nostru  din  această  seară  și  am  să-ți  scriu  pe  tâmpla  dreaptă  ce-mi  face  sufletul  să  cânte,  așa  cum  cântă  ploaia  note  fermecate  la  geamul  meu. 

            Și  diafan  lucește  bulevardul  ud,  ici-colo  brăzdat  de  razele  colorate  ale  firmelor  luminoase.  Uite,  în  magazinul  ăla  mic  din  dreapta,  întotdeauna  vei  găsi  cele  mai  frumoase  și  mai  performante  instrumente  de  scris.  Dacă  te  uiți  atent  vezi  că  are  un creion  micuț  desenat  pe  panou.  Urmează  parcul  nostru  preferat,  cu  bănci  grațioase  între  tufe  de  merișor,  încărcate  acum  de  frunze  galbene  ca  aurul.  Mi-e  milă  de  ele,  săracele,  că  le  va  spulbera  o  pală  indiscretă  de  vânt,  într-un  simulacru  trist  de  joacă.  Și  felinarele  arată  strâmb  sub  lumina  palidă  a  lunii,  și  caraghios.  Partea  plină  a  paharului,  dragule,  este  că  reclama  de  semnalizare  cu  LED-uri  arată  locuri  libere  în  parcarea  din  fața  parcului. 

            Dar,  nu,  nu  te  opri,  mergi  mai  departe,  iar  eu  voi  sta  cu  ochii  închiși,  să  gust  din  catifeaua  nopții  noastre  fermecate.  Ce-ai  spus?  Să  caut  o  benzinărie?  Nimic  mai  simplu,  uite,  chiar  după  colț,  pardon,  la  prima  intersecție,  pe  dreapta.  Cum  de  unde  știu?  Păi,  n-ai  văzut  sistemul  ăla  complet  pentru  benzinării,  ce  clipocea  vesel  din  LED-urile  sale  roșii  ca  cireșele  de  iunie la  urechile  codanelor?

            Așaaa,  să  mergem  mai  departe,  înfrățiți  cu  salcâmii  înfrigurați  de  pe  marginea  șoselei,  să  ne  așezăm  cuminți  și  ascultători  în  fața  semaforului  prietenos,  care  ne  face  cu  ochiul,  să  lăsăm  pisica  aceea  dungată  să  treacă  prima  strada  și  stop! stop!  dragule,  că  mult  prea  dulce  și  intens  ne  cheamă  panoul  ăsta.  Și,  uite  ce  vizibilitate  superioară  îți  oferă de  la  distanță!

            Vaaai,  ăsta  a  fost  un  compliment  din  partea  ta?  Mulțumesc,  dragule!  Trebuie  să  recunosc,  totuși,  că  nu  sunt  așa  mare  specialistă  în  soluții  de  afișare  cu  LED-uri,  după  cum  crezi  tu.  Poți  să-mi  spui,  mai  degrabă,  bună  observatoare  și,  dacă-mi  dai  o  prăjitură,  îți  spun  câteva  secrete.

            Nu-i  frumos  să  vorbesc  cu  gura  plină ... hmmm,  delicioasă ...  dar  nu  mă  pot  abține.  Așaaa  ...  pentru  început,  în  caz  că  nu  ți-ai  dat  seama  încă,  eu  sunt  o  femeie  înnebunită  după  sclipirici:  fie  sclipici  de  zâne  pe  haine  și  papuci,  fie  clipiri  de  luminițe  pe  stradă  sau  în  casă.  Și  atunci,  cum  să  nu  fi  remarcat  eu  toate  aceste  produse  electronice,  cele  mai  fiabile  și  mai  ușor  vizibile  de  la  distanță  de  pe  piață?  Poate  să  ningă,  poate  să  trăznească,  poate  să  sufle  crivățul  și  să  transforme  totul  în  țurțuri  de  gheață,  sau,  dimpotrivă,  poate  soarele   să  trimită  câte  ace  nemilos  de  fierbinți  vrea  el  spre  noi,  bieți  muritori,  pentru  că  produsele  electronice  de  la  SmarSoft  sunt  protejate  cu  lacuri  siliconice,  soluții  și  rășini  poliuretanice  specifice  funcționării  în  mediul  extern,  de  cea  mai  bună   calitate,  posesoare  de  atestările  industriei  militare.

            Știi  care  a  fost  prima  mea  revelație în  ceea  ce  privește  calitatea  acestora?

            Într-o  seară  mult  prea  zăpăcită  de  vară,  pe  când  pașii  mei  obosiți  încercau  să  dea  durerii  de  cap  o  direcție  corectă  spre  casă,  privirea  mi-a  fost  atrasă  de  o  cruce  de  farmacie  full  LED,  diferită  de  ceea  ce  știam  eu  până  atunci. Afară  era  soare,  cald,  lumină  orbitoare  și  totuși,  am  văzut-o,  i-am  observat  clipirea  și  chemarea.  Mai  știi  când  te-am  întrebat  cum  de  este  așa  de  vizibilă?  Atunci,  în  seara  aceea,  mi-ai  spus  despre  led-uri,  despre  softurile  de  calculator  personalizate,  despre  dispozitive  de  control  și  senzori  și  despre  structura  modulelor  LED  SmarSoft  atipică.  Eu  te  ascult,  vezi?  Eu  te  aud,  vezi?

            Gata,  am  terminat!  Prăjitura,  nu  plimbarea!  Hai  să  mergem,  dragule,  să  luminăm  cu  zâmbetele  noastre  orașul  ăsta  aproape  adormit,  să  ne  scăldăm  pe  trotuare,  în  raze  de  lună  și  să  suflăm  în  lămpile  solare  ca  în  niște  lumânări  de  pe  un  tort  de  veselă  aniversare. 

            Hai  să  ne  imaginăm  că  suntem  bătrâni  deja,  aplecați  peste  bastoane  cu  mâner  de  abanos  și  ne  plimbăm  pe  aceleași  străzi  ca  acum,  și  ne  uimim  că  mai  sunt  încă  reclame  luminoase,  mai  luminoase  ca  luceafărul  de  acum,  și  că  ceasul  meu  preferat  din  colț  arată  încă  ora  exactă  și  temperatura,  făcându-ne  ștrengărește  cu  ochiul  și  urându-ne  viață  lungă  și  iubire  nesfârșită.

            Uite,  iubitule,  am  să-ți  desenez  pe-o  șuviță  din  părul  tău  răsucit  în  jurul  inelarului  meu,  șșșșș,  nu  te  mai  plânge,  că  nu  doare,  traseul  nostru  din  această  seară  și  am  să-ți  scriu  pe  tâmpla  dreaptă  ce-mi  face  sufletul  să  cânte,  așa  cum  cântă  ploaia  note  fermecate  la  geamul  meu. 

            Și  diafan  lucește  bulevardul  ud,  ici-colo  brăzdat  de  razele  colorate  ale  firmelor  luminoase  și  mă  gândesc  că-n  nopțile  fără  lună  sau  stele,  te  poți  folosi  de  toate  culorile  și  luminițele  acestor  dispozitive.  În  inima  mea,  stelele  sunt  stele,  indiferent  de  unde  coboară.

            Articol  scris  pentru  SuperBlog  2019

Democrația e plantă plăpândă ...

Democrația  e  plantă  plăpândă,  n-o  striviți,  ajutați-o  să  înflorească,  spunea  Valeriu  Butulescu,  promovând  comportamentul  civilizat  și  rațiunea  deschisă, toleranța  și  cooperarea,  respectul  pentru  drepturile  omului  și  asumarea  responsabilităților.  Pentru  că  dincolo  de  definiție, pentru  noi,  românii,  democrație  înseamnă  schimbare.  Vorbesc  de  schimbare  adevărată,  schimbare  de valori,  de  mentalități,  de  așteptări,  cerințe  și  oferte  pe  măsură,  nu  doar  de  culoare  politică.  Schimbare  care  se  face  ireversibil,  pas  cu  pas,  cu  generații  întregi  angrenate  și  implicate,  schimbare  pe  care  să  o  dorim,  să  o  cultivăm,  să  o  îngrijim  și  să  o  apărăm.

Democrație  înseamnă  protejarea  drepturilor  și  libertăților  tuturor  cetățenilor,  susținerea  justiției  și  egalitatea  în  fața  legii  și  în  drepturi,  precum  și  participarea  largă  în  luarea  deciziilor.  Adică,  de  ce  ai  pune  în  mișcare  pe  scena  politică și  socială  un  referendum,  doar  pentru  ca  rezultatul  acestuia  să  fie  pe  deplin  ignorat?  Adică,  unde  se  regăsește  în  această  situație  responsabilitatea  autorităților  în  fața  votului  cetățenilor?

Nu  vreau  să  fac  politică  și  nici  să  țin  cursuri  de  istorie. 

Nu  vreau  să  lansez  vreo  petiție  online,  deși,  trebuie  să  recunosc,  este  un  instrument  din  ce  în  ce  mai  mult  folosit  și  cu  un  impact  din  ce  în  ce  mai  mare  în  rândul  societății  civile.  

Vreau  doar  să  vorbesc  despre  democrație,  participare  civică  și  responsabilizare  în  realitatea  mea  imediată.  Adică,  aici,  în  Valea  Jiului,  aici  unde  istoria,  politica  și  omul  de  rând  sunt  entități  inseparabile,  care  se  întrepătrund,  se  anulează  sau  se  evidențiază  reciproc  într-un  procent  evident  mai  mare decât  în  restul  țării.

foto  din  arhiva  personală

Aș  vrea  să  vorbesc  despre  ortacii  închiși  în  subteran,  conviețuind  de câteva  zile  doar  cu  șobolanii,  fără  lumină  și  fără  aer,  fără  cer  și  fără  stele,  fără  căldura  și  dragostea  de  acasă.  Despre  faptul  că,  într-o  democrație  adevărată,  cei  în  mâna  cărora  stă  viața  lor,  ar  fi  făcut  imposibilul  pentru  a  ajunge  la  un  rezultat  viabil  pentru  ambele  părți.  Sau  nu  s-ar  fi  ajuns  niciodată  în  această  situație. Corupția  și  disprețul  față  de  cetățeni,  ostilitatea  și  intoleranța  sunt,  de  departe,  cei  mai  mari  dușmani  ai  democrației.

În  Valea  Jiului  nu  există  alternativă.  Nu  sunt  locuri  de  muncă  și  de  aici  rezidă  dependența  persoanelor  față  de  guvern  și  lipsa  de  încredere  în  autorități.  În  Valea  Jiului,  sunt  prea  mulți  care  trăiesc  din  ajutoare  sociale  și  din  alocațiile  copiilor,  rezultat direct și  firesc,  aș  putea  spune,  al  lipsei  de interes  al  autorităților  în  modernizarea  societății  și  în progresul  economic. 

Pe  de  altă  parte,  aș  fi  nedreaptă  dacă  nu  aș  recunoaște  că  cea  mai  mare  plagă  a  societății  românești  este  legată  de  asumarea  responsabilității.  Mai  bine  zis, de  neasumare.  Nu  răspunde  nimeni  pentru  nimic.  Niciodată  nu  este  nimeni  de  vină,  niciodată  nu  există  consecințe  pentru  cei  care  trebuiau  să  răspundă.  Există  consecințe  doar pentru  cei  care  execută  acțiuni  dispuse  și  coordonate  fără  simț  și  fără  integritate.  Există  consecințe  doar  pentru  cei care  le  îndeplinesc,  nu  și  pentru  cei care  le  dispun. Și  asta  este  o  plagă  care  se  întinde  și  se  tot  întinde,  contaminând  totul  în  jur.  Și  cei  mai  predispuși,  din  păcate,  sunt  copiii  noștri. 

foto  din  arhiva  lui  Dani  Gapșea

Sunt  bibliotecară  într-o  școală  din  Valea  Jiului.  În  fiecare  zi,  biblioteca  se  umple  de  copii.  Nu  sunt  neapărat  mari  cititori  de  romane,  dar  vin  la  bibliotecă  să  vadă  cărți  cu  poze,  să-mi  povestească  multe  și  mărunte,  să  relaționeze  între  ei,  să  participe  la  activități  finalizate  cu  premii  dulci și  delicioase.  Mi-e  drag  de  ei  de  mor  și  mă  doare  sufletul  ori  de  câte  ori  îi  aud  spunând:  doamna,  dacă  ăla  face  și  nu  pățește  nimic,  ce,  eu  sunt  mai  prost?  Fac  și  eu!  Și  vă  provoc  să  le  răspundeți,  să  încercați  să  le  explicați  că  nu-i  corect,  că  nu  aceasta  este  calea  de  urmat  în  viață.  Pentru  că  ăla  care  tocmai  a  făcut  ceea  ce  eu  spun  că  nu-i  bine  să  facă,  are  bicicletă  nouă,  sau  ciocolată  și  sandviș  în  ghiozdan,  față  de  celălalt  care  tocmai  termină  de  înghițit  ultima  bucătură  din  cornul  tradițional  primit  la  școală. 

Iar  cu  părinții,  problema  este  și  mai  gravă.  Cum  explici  unui  părinte  care  tocmai  a  terminat  banii  strânși  din  recoltarea  fructelor  de  pădure,  că  trebuie  să  țină  și  cu  dinții  de  cinste  și  corectitudine  în  fața  copilului  său,  în  timp  ce  vecinul,  membru  în  partidul  potrivit,  la  momentul  potrivit,  militează  pentru  dreptul  copilului  său  de  a  fi  meschin,  îmbuibat  și  sfidător  față  de  colegi?

Îi  întreb  pe  cei  care  termină  clasa  a  douăsprezecea:  ce  faci  după  bacalaureat?

Mă  duc  la  castraveți,  doamna,  în  Germania!  Ce  să  fac  aici?

De  aici,  din  Valea  Jiului,  s-au  ridicat,  totuși,  avocați,  judecători,  medici,  cadre  didactice,  actori,  cercetători.  Au  învățat pe  brânci,  singuri  acasă  de  la  vârste  foarte  fragede,  pentru  că  părinții  erau  plecați  la  muncă,  în  străinătate,  de  multe  ori  în  țări  diferite.  Nici  măcar  ei,  unul  lângă  celălalt.  Știu,  sunt  mii  de  astfel  de  copii  în  toată  țara.  Și  cum  ar  putea  să  fie  altfel,  dacă  toți  suntem  tributari  aceleiași  nepăsări,  aceleiași  anarhii  și  ineficiențe  politice  și  civile?  Adică,  aceleiași  democrații!

Probabil  că  m-am  îndepărtat  de subiectul  articolului.  Probabil  că  amărăciunea  din  jurul  meu  mă  face  să  bat  câmpii.  Dar,  din  punctul  meu  de  vedere,  democrația  înseamnă  valori  autentice.  Democrația  depinde  de  înțelegerea  și  conștientizarea  valorilor  fundamentale  ale  societății.   Democrația  începe  și  se  termină  cu  fiecare  individ  în  parte,  iar  aceștia  au  dreptul  să  beneficieze  în  egală  măsură  de  beneficiile  ei. 

Democrația  înseamnă  că  reprezentanții  noștri  sunt  responsabili,  în  fața  noastră,  pentru  acțiunile  întreprinse.  Hm,  care  acțiuni?  Despre  ce  vorbim  aici?

Și,  totuși,  ce-am  putea  face?  Să  fim  noi,  românii,  oare,  condamnați  la  o  veșnicie  de  apatie  și  indiferență  față  de  binele  comun  și  civilizație?  Eu  nu  cred. 

Eu  cred  în  toleranță,  în  respect,  în  dreptate,  corectitudine  și  prietenie.  Eu  cred  în  oameni  și  în  puterea  lor  de  a   se  schimba.  Pentru  că,  dincolo  de  orice  definiție,  democrația  înseamnă  schimbare.  Democrația  începe  și se  termină  cu  capacitatea  fiecăruia  dintre  noi  de  a  recunoaște  și  de  a-și  asuma. 

Eu  cred  că  un  bună  dimineața  și  un  zâmbet  constituie  primul  pas  spre  o  zi  splendidă.  Și  dacă te  apleci  și  ridici  o  hârtie  aruncată  neglijent  și  nelalocul  ei,  dacă  oferi  un  sfert  din  bucățica  ta  și  celuilalt  care  se  uită  cu  jind  la  tine,  dacă  nu  înjuri  în  trafic  și  cedezi  trecerea,  chiar  dacă  tu  erai  cel  îndreptățit,  asta  înseamnă  că  faci  primul  pas  spre  acceptare  și  respect. 

Și  dacă  îi  explici  copilului  tău  că  celălalt  duce  lipsă  nu  pentru  că  este  prost,  ci  pentru  că,  probabil,  nu  a  avut  aceeași  șansă  în  viață,  sau  pentru  că  nu  poate,  fizic vorbind,  să  facă  față  unor  provocări  similare,  asta  înseamnă  că  faci  primul  pas  spre  demnitate,  susținere  reciprocă  și  discreție. 

Și  dacă,  peste  câteva  zile,  te  îmbraci  frumos  și  te  duci  la  secțiile  de  votare  ca  să-ți  alegi  președintele,  în  cunoștință  de  cauză,  nu  la  întâmplare,  pe  principiul  dă-i ...,  Doamne,  iartă-mă,  că  toți  sunt  la  fel,  asta  înseamnă  că  faci  primul  pas  spre  conștientizare,  spre  înțelegerea  valorilor  civice  și  spre  integrare  în  societate. 

La  urma  urmei,  să  dăm  valoare adevăratelor  valori,  pentru  că,  nu-i  așa?,  tare  frumos  și  drept  spunea  Seneca:  Viața  seamănă  cu  o  poveste,  ceea  ce  importă  nu  e  lungimea  ei,  ci  valoarea  ei.

               Articol  scris  pentru  SuperBlog  2019