Toată casa
mea este un
șantier.
Dacă
nu
știți ce înseamnă
să renovezi o
baie la etajul
patru, vă reamintesc eu aici.
De-acum, însă, începe partea
a doua.
După cele
câteva zile de
super concediu,
omul
meu, ardelean harnic
și priceput, s-a apucat să monteze galerii,
suporturi de televizor,
să schimbe ușile
și să scoată
molozul, să rânduiască,
cum s-ar zice,
prin haosul general.
Eu, după
el ... harnică nevoie – mare și eu, ba
cu rufe pe
balcon, ba cu
vase de spălat,
ba cu haine
de împachetat, ce mai
... nevoie - mare.
Numai că ...
am uitat că trebuie
să ridic piciorul
peste pragul proaspăt
pus și înțepenit
cu spumă și
m-am dus ca
un popic printre
tăbliile de la pat care,
din cauză de
spațiu, se odihneau
cuminți, în poziție
verticală, lipite de peretele din
hol. Întinsă pe
burtă, cu genuchiul
julit și cu
capul înfiletat printre
scânduri, așteptam cuminte
să-mi cadă cerul
(pardon, tăbliile) în
cârcă.
Noroc cu
omul meu mai
sus - amintit care,
după ce și-a
impregnat pe retină
toată faza cu
împiedicatul și aterizatul,
s-a repezit și
m-a ridicat popândău,
înainte de a
încasa și restul
de scânduri peste
spinare.
Acum stau
cuminte pe jumătatea
liberă de colțar,
învelită până la
bărbie și aștept
să-mi treacă tremuratul
de la șoc
și durerea de
genunchi, de cap
și de pielea
de pe burtă,
pe care tronează
o zgârietură urâtă
și rea care
scoate o limbă
mare și roșie
la mine, ori de câte
ori mă uit.
Mai am
de renovat două
camere și bucătăria.
Sper ca,
măcar la partea
cu holul, să
scap nevătămată.
