... hai să mergem la bal, prințesă!

Dragă  Lena,

Uite,  mai  e  puțin  și  se  gată  și  ziua  de  azi.  Cum  și  ce???  Păi,  e  ziua  care-ți poartă  numele,  ai  uitat???  Ce  te  încrunți  așa,  care-i  problema  că  nu  mai  ești  aici?  Știu,  știu,  dar  asta  nu  înseamnă  că  îți  strică  un  gând  în  plus  și  o  lacrimă  căzută  pe  furiș  peste  rândurile  mele.

Cu  ce  vrei  să  încep?  În  lumea  noastră,  aici,  jos,  timpul  a  luat-o  razna  -  e  luna  mai  și  e  destul  de  frig,  încă,   la  Uricani,  și  bujorii  au  înflorit  târziu  și  prea  dintr-o  dată,  probabil  că  s-au  speriat  că  le  trece  timpul  și  nu  mai  apucă  să  se  deschidă.  

sursa  foto

Vreme  numai  bună   pentru  cuvinte  încrucișate.  Mai  știi?  Încurcai  fișele  de  la  centrala  telefonică  în  care  lucrai,  cu  gândul  la  definițiile  pe  care  ți  le  strecurasem,  mișelește,  în  ureche,  conștientă  fiind  că  nu  te  poți  concentra  la  maxim  și  am  șanse  mai  mari  să  rezolv  prima  careul  cu  pricina.  Nu  râde,  nu-mi  aduce  aminte  că  mai  luam  și  bătaie,  în  orele  cu  mai  puține  apeluri  telefonice  de  dirijat. 

Toată  ziua  de  azi  a  lătrat  un  câine  pe-afară.  Supărat  rău,  dar  rău  de  tot,  patrupedul  ăsta.  Așa  mi-am  adus  aminte  de  surioara  ta,  Sanda.  Mi-am  adus  aminte  cum  mergeam  amândouă  liniștite  pe  drum,  spre  Casa  de  Copii  din  Sterminos  și  un  dulău  cât  dulapul  s-a  gândit  el  că  noi  nu  avem  ce  căuta  pe  acolo.  Și  s-a  repezit  spre  noi,  lătrând  și  mârâind,  arătându-și  colții  fioroși.  Pe  moment,  am  înțepenit  amândouă.  Apoi,  încet -  încet,  Sanda  s-a  strecurat  în  spatele  meu.  Câinele,  zdup  și  el  într-o  parte,  parcă  urmărind-o.  Sanda  -  pâș -  pâș  într-o  parte.  Câinele  după  ea.  Eu  eram  turnată  în  praful  drumului,  ca  un  catarg  de  corabie,  iar  ea  se  învârtea  în  jurul  meu  ca  un  titirez.  Câinele  după  ea.  Cred  că  dacă  îmi  găseam  sufletul  și  reușeam  să  fug,  niciunul  dintre  ei  nu  ar  fi  observat,  ocupați  fiind  să  deseneze  cercuri,  fugind  unul  după  altul.  Noroc  că  mai  circulau  oameni  pe  drumul  ăla  și  s-a  milostivit  un  bărbat  să  alunge  dihania,  că  și  azi  mai  bolboroseam,  poate,  stai,  cuțu,  stai,  iar  Sanda  ar  fi  săpat  tranșee,  învârtindu-se  cu  animalul  după  ea.

Mă  dau  rotundă  și  fac  haz  de  necaz,  dar  să  știi  că  sunt  tristă  și  mi-e  dor  de  tine.  Și  mă  doare  că  ai  plecat  așa  de  repede  și  că  n-am  putut  să  vin  să  te  văd.  Era  prea  imediat  după  plecarea  mamei  și  n-am  putut  trece  încă  o  dată  prin  asta.  Tu  știi  asta,  nu-i  așa?

Și  mai  știi  ceva?  Dacă  mă  gândesc  mai  bine,  nici  nu  ai  plecat  prea  departe,  doar  aici,  la  o  bătaie  de  inimă  depărtare,  așezată  frumos  și  în  liniște,  așa  cum  ți-a  fost  făptura  întreagă,  de  altfel,   în  amintirile  și  urmele  lăsate  de  pașii  mei  prin  viață. 

Și  de  ziua  asta  sfântă,  îmi  închipui  că-ți  șoptesc  la  ureche:  hai  să  mergem  la  bal,  prințesă!  la  balurile  tinereții  noastre,  de  primăvară  și  de  toamnă,  de  iarnă  și  de  toate  câte  erau  și  nu  mai  sunt.

Așa-i  că  mai  știi?

sursa  foto

De ziua dorului

         Îmi  este  atât  de  dor,  că  mă  doare  blocul  în  care  stau,  și  școala  în  care  lucrez,  și  curcubeul  ieșit  după  ploaie,  și  ploaia  căzută  prea  mult,  și  soarele  zgârcit,  și  ...
         Îmi  este  atât  de  dor,  că-mi  vine  să  mușc  din  pădurea  de  la  colțul  ferestrei  din  sufragerie,  să  dau  cu  pumnii  și  să  strig  a  pustiu  ...
         Doar  florile  aduse  de  tata,  cu  trenul,  din  Oltenia  fierbinte  ca  jalea  mea  după  mama,  mă  mai  ostoiesc.
         Bujori,  lămâiță  și  primii  trandafiri  ...

     

                    

           Sunt  flori  de  la  țară,  prăfuite  și  pârguite  simplu,  cu  fire   de  buruieni  rătăcite  printre  ele  că,  de,  tata  e  bătrân  și  nu  le  mai  vede  pe  toate,  sau  nu  se  mai  poate  apleca  chiar  după  fiecare ...

          

           Sunt  flori  de  grădiniță  din  fața  casei, vecine  cu zorelele și regina -  nopții, cu  roșul  nerușinat  al  căpșunilor  și  cu  puiul  galben-păpădie  strecurat  hoțește  printre  ochiurile  de  sârmă  ale  gardului.  Dincolo,  cloșca  piuie  când  și  când,  așteptând  ca  micuțul  să  se  furișeze  înapoi,  sub  aripa  ei  ocrotitoare.

         

           Bujori,  lămâiță,  primii  trandafiri  ...  unul  s-a  aplecat  buimac  peste  marginea  paharului.  L-a  toropit  căldura  din  tren  și  drumul lung  până  la  mine.

          

           De  cine  mi-e  dor  mai  tare  și  mai  tare?  De  mama  mi-e  dor  cu  gândul  și  cu  viața,  cu  grija  de  copiii  și  nepoții  mei,  cu  amintiri  din  vremuri  în  care  mă  ținea  de  mână  și  mă  învăța  să  cânt.  Stai,  ăsta  a  fost  singurul  lucru  pe  care  nu  l-am  învățat  de  la  ea!  

          Cu  talentul  nu  te  pui!

         De  omul  meu  mi-e  dor  cu  mâinile,  cu  urechile,  cu  tălpile  prea  reci  în așternutul  singur,  cu  inima,  cu  gura,  cu  ochii,  cu  visele  și  cu  vorbele  de  alint.  Îl  simt  cum  roșește  la  telefon  când  îi  spun:  mi-e  dor  de  tine  de  mor!  Nu  zice  nimic. 

         Nu  știe  ce  să  zică.  Știe  doar  să  fie  viața  mea  pe  pământ.