Temeinic dor amintirile

           În  ceasuri  de  răstrişte,  oamenii  reacţionează  ciudat  şi  diferit.
           În  ceasuri  căpiate  şi  dureroase,  oamenii  ating  eternitatea  cu  palmele  făcute  căuş  şi  nu  o recunosc.
          Târziu  însă,  când  amintirile  încep  să  doară  temeinic,  se  naşte  obsedantul  "dacă  aş  fi...".
          Ultimele  trei  săptămâni  din  viaţa  mea  se  amestecă  şi  se  dau  peste  cap  ca  vălătucii  de  ceaţă deasupra  unui  râu  învolburat.  Sar  de  la  o  amintire  la  alta,  de  la  imagine  la  alta,  fără  să  le  pot  înşira  pe  aţă  în  ordinea  lor  firească.  Şi  peste  toate  stăruie  nedumerirea  doctoriţei,  la   căpătâiul  mamei  mele:  "  ce  naiba,  mă,  acum  jumătate  de  oră  era  bine..."
          Cât  durează  o  jumătate  de  oră?
          O  secundă  prea  mult  în  faţa  veşniciei.

               Mama  mea  a  plecat  la  Moş  Crăciun!
               S-a  hotărât,  aşa,  deodată,  în  zilele  în  care  creştinii  din  toate  colţurile  lumii  se  pregăteau  să  sărbătorească  naşterea  Mântuitorului  nostru.  A  aşteptat  să  adorm,  mi-a  ascultat  respiraţia  obosită  şi  a  închis  ochii  pentru  vecie,  împăcată  şi  senină,  la  fel  de  frumoasă  ca  atunci  când  ne  aştepta  la  poartă  bucuroasă  că  îi  veneau  copiii  acasă.
                Timpul  ăsta  a  înnebunit  de  tot,  nici  nu  curge,  dar  nici  nu  stă  în  loc,  oare  ce  este ziua  de  azi,  oare  ce  a  fost  mai  înainte...oare  când  secundele  se  vor  aşeza,  din  nou,  la  locul  lor?
                 Vorbesc  cu  tata  la  telefon,  speriată  până-n  măduva  oaselor  de  faptul  că  stă  singur,  bătrân  şi  bolnav  în  casa  pe  care  a  împărţit-o  zeci  de  ani  cu  mama... nu  i-am  putut  înfrânge  vrerea -  când  n-am  să  mai  pot,  am  să  vin  la  voi  dar,  deocamdată,  rămân.
                Nu  mai  e  mama!  Nu  mai  e!
                Ştiu,  ştiu,  atâţia  alţii  au  trecut  prin  asta  înaintea  mea,  ştiu,  ăsta  e  mersul  firii, ştiu...
                Dar  durerea  nu  ştie.
                Se  înşurubează,  perfidă  şi  alunecoasă,  muşcă  lacomă  şi  aşteaptă  viitoarele  Crăciunuri  ca  să  o ia  de  la  capăt.
                Somn  uşor,  mamă,  sărut-mâna!