Te pui cu jocul?

           Eu  nu  m-am  plictisit  niciodată.  Nu  înțeleg conceptul  acesta  și  pace.  Cum  adică,  nu  ai  ce  face?  Nu  se  poate!  Nu  pentru  că  aș  fi  eu  o  superharnică  ale  cărei  mânuțe  și  piciorușe  nu  stau  o  secundă  locului.  Ba,  din  contră,  aș  spune  că  nu  prea  se  mișcă.  Partea  cu  hărnicia  excesivă  o  las  altora,  eu  nu,  mulțumesc.  Și  totuși,  eu  nu  mă  plictisesc. Citesc,  mă  uit  la  filme,  mă  uit,  pur  și  simplu,  pe  geam  și-mi  imaginez  povești  despre  oamenii  pe  care  îi  văd  trecând,  despre  copiii  care  se  îmbrâncesc  în  parc  sau  mă  joc.  Da,  mă  joc.

            În  lungile  seri  de  iarnă  din   primii  noștri  ani  împreună,  omul  meu  m-a  învățat  tabinet  și  șeptică,  că  table  nu  a  reușit.  La  dame  l-am  bătut  din  prima  clipă,  norocul  începătorului,  zicea  el.  Partea  cea  mai  amuzantă  a  fost  cu  jocul  de  rummy.  Locuiam  pe  atunci,  la  părinții  mei,  așteptând  repartiția  unui  apartament  de  la  întreprinderea  la  care  lucra  el.  Mama  tricota  pe  canapea,  iar  noi  jucam  la  masa  din  mijlocul  sufrageriei  și  beam ceai  cu  lămâie.  Tone  de  ceai  beam  pe  atunci  și  mmm,  ce  bun  era.  Acum  nu  mai  are  același  gust.  O  seară,  două,  trei,  mai  multe,  în  care  el  a  tot  explicat,  eu  am  tot  pierdut,  iar  mama  a  tot  zâmbit  înțelept.  Într-o  seară,  însă,  mama  a  zis  că  joacă  și  ea  cu noi. 

-           Păi,  hai  să-ți  spunem  cum,  am  început  eu,  vitează  foc.

-          Nu-i  nevoie,  că  știu.  V-am  tot  auzit  pe  voi  și  vreau  să  încerc  și  eu.

-                     Ok,  să  te  vedem  ce poți,  s-ar  putea  să  am  și  eu  pe  cine  să  bat,  m-am  bucurat.

-          S-ar  putea,  a  zis  mama.

Mai  este  cazul  să  spun  că  ne-a  bătut  mama,  pe  amândoi,  de  ne-au  sunat  pietrele  la  cap?   Omul  meu,  specialistul,  a  luat-o  pe  coajă  așa  cum  nu  o  mai  luase  din  generală,  când  jucau  copiii  în  spatele  blocului,  pe  castane  peste  cap.  Ce  înseamnă  să  stai  și  să  asculți,  frate!

Am  jucat  de  toate   și  cu  oricine  s-a  arătat  dispus  să  o  facă:  cu  prietenii  noștri,  mai  apoi  cu  copiii  noștri,  inclusiv  Piticot  și  Nu  te  supăra,  frate!  sau  Uno  și  Monopoly.

În  vacanța  asta  de  iarnă,  fiul  meu  a  venit  acasă  cu  două  jocuri  noi:  Qwirkle  și  Ligretto.   

-                      Băi,  copile,  sunt  cam  bătrână  pentru  jocurile  astea.  Nu  mai  înveți  tu  cal  bătrân  la  buiestru. După  cum  scrie  pe  instrucțiuni,  sunt  și  cam  complicate.

-                     Ia  încearcă,  să  vezi!

Buuun,  am  început  cu  Ligretto.  Se  împart  cărțile,  câte  un  teanc  de  aceeași  culoare  pentru  fiecare  jucător,  le  amesteci  bine  și  expui,  în  fața  ta,  cărți  cu  cifrele  în  sus.  Fiind  trei  jucători,  am  expus  fiecare  câte  patru  cărți.  Acesta  este  un  rând.  Alte  zece  cărți,  întoarse  cu  cifrele  în  sus,  constituie  teancul  Ligretto,  așezate  tot  în  fața  ta.  Restul  de  cărți  le  ții  strâns  în  mână,  teancul  acoperit.  Ideea  este  să  scapi  cât  mai  repede  de  cărțile  tale,  să  strigi  Ligretto!  și  să  câștigi.  Cărțile  de  pornire  sunt  cărțile  cu  numărul  1,  care  pot  fi  puse  oricând  în  mijlocul  mesei. Tu  pui  repede  numărul  2,  dacă  îl  ai  și  dacă  este  de  aceeași  culoare,  bineînțeles.  Poți  să-ți  pui  cartea  în  orice  teanc,  dar  repede  și  primul,  pentru  că  sunt  mai  multe  cărți  cu  aceeași  cifră  și  de  aceeași  culoare  și  riști  să  rămâi  cu  ea  plocon  pe  cap.

Totul  a  fost  perfect  la  primele  două  jocuri.  Pe  urmă,  au  început  problemele.  Omul  meu  are  niște  palme  foarte  mari.  Deh,  obișnuit  să  lucreze  fizic,  să  folosească  barosul  și  alte  minuni  de  unelte,  pe  care  eu  nu  știu  nici  să  le  pronunț,  darămite  să  le  utilizez.  Așa  că,  s-a  gândit  el  să  profite  de  acest  lucru:  palma  lui  mare  acoperea  în  întregime  teancul  respectiv  și  întârzia  deasupra  lui  destul  de  mult  ca  noi  să  nu  vedem  cartea  de  deasupra,  acordându-i  lui  timp  destul  să-și  frunzărească  celelalte  cărți,  sau  să  ochească  celelalte  teancuri,  cât  timp  noi  ne  zgâiam  la  cel  acoperit.  Când  l-am  demascat,  a  susținut  sus  și  tare  că  el  nu  face  nimic  intenționat,  doar  că  palmele  lui  mari  nu  se  pot  mișca  la  fel  de  repede  ca  ale  noastre.  Hmmm,  trișorul!

Hai  să  încercăm  și  Qwirkle,  că  nu  degeaba  a  venit  fiu-meu  cu  ele  în  rucsac  taman  de  la  București.  Zis  și  făcut.  Aici  nu  mai  sunt  cărți,  sunt  piese,  treizeci  și  șase  de  piese,  fiecare  în  câte  trei  exemplare.  Greu  m-am  prins,  dar  m-am  prins  în  final!

Așezi  piesele  în   rânduri,  ori  toate  de  aceeași  culoare,  ori  toate  de  aceeași  formă. Primul  rând  îl  formează  jucătorul  care  are  cele  mai  multe  piese  corespunzătoare,  din  cele  șase  primite.  Pe  măsură  ce  completezi  rândurile,  îți  completezi  și  piesele,  musai  să  ai  mereu  șase.  Poți  să  le  schimbi,  dacă  vrei  și  dacă  ți  se  pare  că  nu  te  ajută.  Vă  vine  să  credeți  că  și  aici  a  încercat  să  trișeze?  Adică,  la  un  rând  deja  complet,  galben  de  exemplu,  a  pus  și  a  doua  steluță  și,  triumfător,  și-a  notat  douăsprezece  puncte,  că  a  rezolvat  un  Qwirkle.  Ne-am  agitat,  și  eu  și  fiu-meu,  să-i  explicăm  eroarea,  și-a  cerut  scuze  că  nu  a  înțeles,  dar,  din  sclipirea  jucăușă  din  ochii  lui,  am  priceput  că  ne  manipulează.  Adică,  noi  ocupați  cu  explicatul,  el  ocupat  cu  căutatul  locurilor  libere.  Evident  că  ne-a  bătut  crunt.

Și  uite-așa,  ne-am  supărat  pe  el  și  l-am  exclus.  Iremediabil  și  definitiv  și  l-am  trimis  să  caute  informații  despre  oxygame  și  ale  sale  board  games ,  dacă  vrea  să  mai  fie  acceptat  vreodată,  să  joace  cu  noi.

Spuneam  că  eu  nu  mă  plictisesc  niciodată.  Dar  nici  nu  am  reușit  să  rezolv,  niciodată,  un  cub  Rubik.  Recunosc,  îmi  place  să-l  răsucesc,  să-l  aud  scrâșnind  la  o  rotire  efectuată  împotriva  sensului  corect  și  mă  bucur  ca  un  copil  în  fața  a  două  pătrățele  de  aceeași  culoare  apărute,  accidental,  pe  aceeași  latură.

Specialistul  este,  ghici,  ghicitoarea  mea?  omul  meu.  Aici  nu  mai  trișează,  îl  rezolvă  concentrat,  serios  și  destul  de  rapid.  De  obicei,  îl  las  să  mă  salveze,  doar  este  eroul  meu,  nu?  Mă  prefac  supărată   și  i-l  înmânez  solemn  dar,  acum,  este  pedepsit.  Nu  mai  are  voie  până  nu-și  revizuiește  tentativele  de  înșelăciune.  Păi  se  poate  așa  ceva?!

Articol  scris  pentru  Spring  SuperBlog  2019!