Anunțuri, anunțuri ...

           N-a  fost  să  fiu  ziaristă,  deși  mi-am  dorit  acest  lucru.  Mi-ar  fi  plăcut  să  fiu  și  eu  o  părticică  din ”istoricii  clipei”,  așa  cum  frumos  îi  numea  Camus  pe  ziariști.  N-am  știut  încotro  să  mă  îndrept  după  terminarea  liceului  pentru  asta  și,  vorba  unei   tinere  artiste  foarte  la  modă  acum,  nu  m-a  învățat  nimeni.  Pe  vremea  aceea,  informațiile  nu  se  găseau  peste  tot,  ca  merele  coapte,  așteptând  doar  să  întinzi  mâna  și  să  le  culegi. Trebuia  să  sapi  adânc  și  printre  mulți  oameni,  pentru  a  avea  acces  la  ceea  ce  te  interesa.  Și  eu  nu  am  săpat  îndeajuns.

            Una  peste  alta,  vreau  să  spun  că  am  adorat  ziarele.  În  primul  rând,  pe  cele  foșnitoare,  cu  pagini  mirosind  a  cerneală,  împachetate  în  patru,   incomod  de  ținut  și  de  citit  în  autobuz,  dar  și  imposibil  de  trăit  fără  ele.  Aveam  abonament  la  vreo  trei – patru  ziare  importante  și  la  vreo  două  reviste.  Revistele  le  mai  am  și  acum,  adevărate  colecții  de  aduceri-aminte  în  seri  brumate  de  toamnă.  Apoi,  pe  cele  online,  ordonate  frumos  pe  site-uri,  în  funcție  de  domeniul  abordat.  Sunt  o  nostalgică,  dacă  vreți,  dar  îmi  pare  rău  că  formatul  fizic al  ziarelor  s-a  stins  încet,  încet,  dar  sigur.

            Mai  mult  de-atât,  locuiesc  într-un  orășel  de  munte  incredibil  de  frumos,  dar  fără  cinematograf,  fără  librărie  și  fără  chioșc  de  reviste  și  ziare.  Și  asta  este  o  pierdere  de  care  o  să  fim  pe  deplin  conștienți  abia  mai  târziu,  când  ne  vor  trage  la  răspundere  copiii  noștri.

foto  din  arhiva  personală

            Copiii  noștri  au  plecat  să  studieze  în  centrele  mari  ale  țării.  Și  au  rămas  acolo  să  lucreze,  să  pună  în  practică  ceea  ce  au  învățat.  Dar  aflarea  unui  loc  de  muncă  potrivit  pregătirii  și  aspirațiilor  lor,  nu  este  ușor  de  găsit.  O  spun  din  experiență,  puteți  să  mă  credeți  pe  cuvânt.

            Pe  când  fiul  meu  își  căuta  loc  de  muncă  în  București,  cu  ziarul  Anunțul  Telefonic  în  brațe,  sărind  din  taxi  în  taxi  și  din  metrou  în  metrou,  eu   eram  acasă,  la  sute  de  kilometri  depărtare,  în  fața  calculatorului, cu  două  pagini  deschise:  harta  Bucureștiului  și  www.anunțul.ro.  Două  zile  în  care  ne-am  consultat  și  între  noi,  și  cu  ziarul  de  mică  și  mare  publicitate  Anunțul  Telefonic,  două  zile  în  care  a  avut  și  câte  trei – patru  interviuri  pe  zi  și  la  capătul  cărora  avea  deja  prea  multe  oferte  de  muncă.  O  problemă  se  rezolvase,  mai  rămânea  una:  locuința.  Nu  cred  că  mai  este  cazul  să  spun  că  și  aceasta  s-a  rezolvat  tot  în  acest  mod.

            Acum,  când  lucrurile  sunt  așezate  pe  făgașul  lor  normal,  îmi  revine  în  minte,  obsesiv,  aceeași  întrebare:  ce-aș  fi  făcut,  cum  aș  fi  putut  să  fiu  alături  de  copilul  meu    într-o  perioadă  atât  de  tumultuoasă,  de  aglomerată  psihic,  de  început  de  drum, dacă  nu  ar  fi  existat  internetul,  telefonia  mobilă  și  nu  în  ultimul  rând,  anunțurile  de  mică  și  mare  publicitate?  Cum  ar  fi,  de  fapt,  toată  viața  noastră,  fără  ele?

            Omul  vinde  și  cumpără  din   cele  mai  vechi  timpuri.  Nevoile  lor  materiale  se  schimbă  mereu,  iar  ceea  ce  altuia  prisosește,  invariabil,  pentru  altcineva  devine  o  necesitate.

            E  primăvară,  e  verde,  e  miros  de  viață  nouă  și  de  tinerețe  fără  bătrânețe.  Ar  înflori  nu  numai  copacii,  cred  eu,  dar  și  stâlpii  de  orice  fel,  gardurile,  colțurile  clădirilor,  vitrinele  magazinelor,  toate  ar  fi  îmbrăcate  în  anunțuri de  toate  felurile,  de  toate  mărimile  și  culorile.  Am  văzut  o  scenă  într-un  film,  în  mai  multe  filme,  de  fapt,  care  spuneau  povești  din  secole  trecute,  în  care  patronul  magazinului  închidea  seara,  abia  reușind  să  strecoare  o  privire  afară,  pe  stradă,  pe  sub  multele  anunțuri  lipite  de  geam  și  de  ușă.  Iar  eroul  principal,  într-un  trenci  strâns  pe  talie,  cu  pălărie  trasă  pe  ochi  și  cu mâinile  în  buzunar,  își  aștepta  iubita  sau  partenerul  de  afaceri,  omorându-și  timpul  citind  toate anunțurile  de  pe  stâlpi  și  din  vitrine.  Chiar  și  spionii  din  atât  de  îndrăgitele  filme  de  acțiune  explozivă,  puneau  anunțuri  cifrate  pe  stâlpi.

            Tata  este  o  encicopedie  ambulantă în  materie  de  snoave,  bancuri,  ghicitori.  De  la  el  știu  că,  odată,  demult,  o  bătrânică  singură  s-a  dus  în  târg  să-și  vândă  vaca.  Nu  mai  putea,  sărmana  de  ea,  să  o  îngrijească,  așa  că,  deși  o  durea  sufletul,  a  decis  că  este  mai  bine  pentru  amândouă  dacă  o  vinde  unui  om  cu  dare  de  mână  și  dragoste  de  animale.  La târg,  s-a  așezat  singurică  într-un  colț  și s-a  pus  pe  așteptat,  să  vină  oamenii  să  o  întrebe  de  văcuța  ei.  La  un  moment  dat,  după  ce  își  pierduse  toată speranța  că  va reuși  să o  vândă,  se  apropie  un  samsar,  căruia  i  se  făcuse  milă  și  îi  propuse  să  o  ajute,  contra  unei  anume  sume  din  prețul  vacii.  Zis  și  făcut.  Iar  samsarul  începe  să  strige,  cât  îl  țineau  puterile:

-                      Hai,  neamule,  la  văcuța  fermecată!  N-are  nevoie  de  mâncare,  de  spălare,  nici  de  apă,  dar  lapte  dă  o  găleată!  O  găleată  dimineața,  una  la  prânz  și  una  seara!  Hai,  neamule, la  văcuța  fermecată!

           Și,  cât  ai  clipi,  în  jurul  lor  se  adunaseră  o  mulțime  de  oameni,  brusc  interesați  de  văcuța  bunicuței.  Doar  că,  auzind  ce  striga  bărbatul,  bunicuța  îl  trase  de mânecă:

-           Nepoate,  dragă,  apăi  dacă  îi  așe  de  bună,  eu  n-o  mai  vând!

Reclama  este  sufletul  comerțului,  nu-i  așa?

Și  unde  se  putea  face  reclamă  mai  bună  și  afacere  mai  strălucitoare,  în  lipsa  mijloacelor  moderne  de  astăzi,  decât  direct  în  târg?!

Vorba  dulce,  mult  aduce.  Asta  se  știe  de  când  pământul  este  pământ  și  se  rotește  în  jurul  soarelui. Și  ce  sursă  de  știri  mai  sigură  știți,  chiar  și  în  zilele  noastre,  fără  glumă,  decât  clasicul  știu  pe  cineva  care  ...  nu  te  interesează?  sau  ai  aflat?  Nu?  Păi  să-ți  spun  io ...  ehee,  câte  n-am  cumpărat  și  eu  în  tinerețele  mele,  mult  prea  îndepărtate  acum,  după  gustul  meu,  din  auzite  și  aflate  în  acest  mod.  Întotdeauna  va  fi  cineva  care  cunoaște  pe  cineva,  care  știe  de  la  cineva ...  mă  rog,  nu  mai  contează.

Concluzia  după  care  am  bătut  câmpii  până  acum?  Mulțumesc  lui  Dumnezeu că  am  apucat  să  fac  comparație  între  atunci  și  acum.  Că  mi-am  putut  ajuta  copilul  fără  să  mă  învoiesc  de  la  serviciu,  fără  să  mă  deplasez  sute  de  kilometri  și  fără  să  alerg  pe  lângă  el  și  să-i  transmit  emoțiile  mele,  de  o  mie  de  ori  mai  puternice  decât  ale  lui.

E  adevărat,  n-a  fost  să  fiu  ziaristă,  dar  știu  și  îmi  place  la  nebunie  să profit  de  avantajele  oferite  de  ziare.  Mai  ales,  de  Anunțul  Telefonic!

Articol  scris pentru  Spring  SuperBlog  2019!