joi, 29 noiembrie 2018

La prima mea întâlnire


De  când    știu  eu  am  fost  cea  mai  fistichiu  îmbrăcată  persoană  din  anturaj  și  nu  numai.  La  discotecă  mergeam  în  rochii  elegante,  la  școală  cu  pantaloni  evazați  pe  sub  sarafan,  la  cumpărături   cu  mărgele  de  toate  culorile,  formele  și  mărimile.
Am  trecut  de  mult  de  prima  tinerețe  și  tot  îmi  plac  zdrăngănelele  și  pietricele  colorate  și  cât  mai  strălucitoare.  Și  hainele  croite  îndrăzneț,  eșarfele  și  brățările.  Se  spune    noi,  oamenii,  învățăm  din  greșeli,  dar  se  pare  că,  în  cazul  meu, regula   asta  nu  se  prea  aplică.
Pe  la  sfârșitul  semestrului  I  din  clasa  a  noua,  am  primit  o  invitație  la  cofetărie.  Așa  era  pe  atunci,  cofetărie,  nu  club,  sau  bar,  prăjituri  și  brifcor,  nu  caffe-latte  sau  Coca-Cola.  În  fine,  băiatul  care  lansase  invitația  era  mai  mare  decât  mine  cu  vreo  doi  ani  și  se  numea  Puiu.  Pentru  mine  era  prea  de  ajuns  numele  lui,  căci  în  mintea  mea  Puiu  se  asocia  cu  un  tânăr  zvelt,  cu  ochi  ca  mura,  cu  părul  ciufulit  și  cu  o  umbră  abia  ghicită  de  mustață.  Pentru  mine,  Puiu  ținea  loc  și  de  alint,  și  de  gâlceavă,  și  de  gelozie,  și  de  dulce  împăcare.


Pentru  el,  nu.  Și  am  aflat  asta  la  modul  cel  mai  dureros.
În  după-amiaza  cu  pricina  tremuram  ca  frunza  toamna,  în  bătaia  vântului  rece,   așteptându-l  în  scara  blocului.  Nu  voiam    ies  afară  ca  nu  cumva    vadă  vreo  prietenă  sau,  Doamne-ferește,  vreun  băiat  din  vecini,    am  ajuns  eu  mai  repede la  locul  întâlnirii  decât  el. 
Pe  de  altă  parte,  eram  tare  mândră  de  mine,  îmbrăcată  cu  un  pulover  din  bumbac  alb,  cu  decolteu  în  V,  și  cu  o  fustă  din  voal  bleumarin  cu  floricele  mici,  mici  albe,  în  mai  multe  straturi  și  cu  un  rând  de  dantelă  ițindu-se  în  partea  de  jos,  mângâindu-mi  discret  gleznele.  În  picioare,  pantofi cu  toc  amețitor.    nu  uităm    pe  atunci  nu  puteam  păși  niciun  centimetru  în  afara  casei,  fără  tocuri  subțiri  și  înalte,  de   făceam  găuri  în  parchet  cu  ele.  Acum,  s-a  întors  roata,  nu  mai  pot  păși  niciun  centimetru  încălțată  cu  așa  ceva.  Și,  cireașa  de  pe  tort,  piesa  de  rezistență  a  ținutei  mele,  o  broșă  maaare,  înfățișând  un  cocoș  bătut  în  pietricele  scânteietoare,  cu  creastă  și  coadă  roșii  ca  rubinul,  cu  aripi  galbene,  verzi  și  portocalii  și  cu  ciocul  din  metal  auriu,  ridicat  a  obrăznicie, spre  obrazul  meu.  Era  o  broșă  frumoasă,  de  efect,    costase  economiile  mele  pe  trei  luni  și  o  purtam  doar  la  ocazii  deosebite.    nu  credeți    nu  se  potrivea  cu  puloverul  meu  alb.  Ba  da,  se  potrivea,  doar  o  mai  etalasem  în  această  formulă  și  avusese  succes.  Doar  că ...


Dar    nu  o  iau  înaintea  poveștii.  Puiu  a  venit,  culmea,  îmbrăcat  cu  un  sacou  bleumarin,  mi-a  dăruit  o  garoafă  roz,  m-a  luat  de  mână  și  am  plecat.  La  cofetărie  s-a  purtat  ca  un  cavaler,  mi-a  tras  scaunul, m-a  ajutat      așez,  m-a  întrebat  ce  prăjitură  îmi  place  înainte  de  a  comanda,  ce  mai,  totul  ca  la  carte  și  foarte  bine  executat.  Toată  seara  nu  și-a  luat  privirea  de  la  broșa  mea,  dar  nici  nu  a  spus  nimic:  nici  că-i  place,  nici    nu.  Am  vorbit  și  am  descoperit    avem  multe  lucruri  în  comun,  așa    eu  pluteam  de  fericire  și    vedeam  deja  la  brațul  lui  și  peste  cei  patru  ani  obligatorii  de  liceu,  aproape  proaspăt  căsătoriți,  cu  servicii  aproape  certe,  cu  o  viață  bogată  și  împlinită  împreună.

Visul  meu  a  durat  fix  seara  aceea.  O  seară  și-atât.  Nu  m-a  mai  invitat  niciodată  în  oraș  sau  aiurea,  nu  m-a  mai  căutat  absolut  deloc,  iar  dacă  drumurile  ni  se  intersectau  întâmplător,    saluta  corect  și  politicos  și  trecea  mai  departe.

Am  fost  amorțită  de  neștiință  și  de  neputință  mult  timp  după  aceea.  Nu  te  omoară  ceea  ce  știi  așa  de  repede  cum  te  omoară  ceea  ce  nu  știi.  Târziu,  după  câteva luni,  la  o  altă  întâlnire,  cu  un  alt  băiat,  am  aflat  și  motivul  pentru  care  am  fost  dată  atât  de  brutal  deoparte:  cocoșul  meu.  Broșa  mea  sclipicioasă  de  care  eram  atât  de  mândră.  El  a  luat-o  ca  pe  un   afront  la  numele  lui:  Puiu.  De  unde  era    visez  eu,  un  biet  copil  de  16  ani,    el  era  atât  de  frustrat  de  nume,  încât  nu  suporta  nicio  apropiere,  niciun  apropos,  chiar  dacă  intenția  mea  a  fost  departe  de  asta.  N-a  contat  pentru  el.  Pentru  mine,  da.

Poate    nu  pentru  toată  lumea  o  asemenea  întâmplare  ar  fi  avut  același  impact  pe  care  l-a  avut  asupra  mea,  dar  eu  multe  am  învățat  de-atunci  înainte.
În  primul  rând,  cine  spune    nu  contează  chiar  așa  de  mult  prima  impresie  și  prima  întâlnire,  greșește.  Contează  enorm.  Nedrept  de  mult.  Pentru    fiecare  dintre  protagoniști  așteaptă  ceva:  o  confirmare,  un  răspuns  la  toate  așteptările  și  la  toate  întrebările,  o  scânteie  și   o  apropiere.  Ce  poate  fi  mai  sigur  decât  adevărul?  Deci,  fiți  voi  înșivă.  Adevărați,  reali.  Așa  cum  vreți    fiți  percepuți  de  cel/cea  care  s-ar  putea    fie  sufletul  vostru  pereche.
În  al  doilea  rând,  nu  arătați  tot  de  la  prima  întâlnire.  Încercați,  mai  întâi,  să-l  cunoașteți  un  pic  pe  celălalt  și  abia  apoi  epatați.  Abia  apoi  etalați  lucrurile  voastre  de  suflet,  fie că  sunt  cu  sclipici,  fie    nu.  Dacă  sunteți  pe  aceeași  lungime  de  undă,  ar  trebui    nu  se  simtă  nimeni  jignit  de  alegerile  celuilalt. 
Și  nu  în  ultimul  rând,  mai  puțin  înseamnă  mai  mult.  Prima  întâlnire  se  vrea  a  fi  de  cercetare,  de  încercare,  așa    ar  fi  de  preferat  o  ținută  simplă,  cu  lucruri  de  bună  calitate,  fără  ostentație.
O  invitație  la  cafea  înseamnă  o  pereche  de  blugi  și  o  bluză  feminină  și  simpatică,  în  același  timp.  O  brățară  haioasă,  care    atragă  privirile  spre  încheietura  ta  atât  de  fină   și  delicată.  O  pereche  de  încălțări  care    nu-l  pună  pe  el  într-o  postură  inferioară.

                 


O  invitație  la  un  restaurant  înseamnă  o  rochie  elegantă, pantofi  cu  toc  și  accesorii  discrete.


                                 



Iar  o  invitație  la  club,  alături  de  colegi,  înseamnă  voie  bună, culoare  și  efervescență.  Înseamnă  tandrețe  și  îndrăzneală  în  același  pachet.


Prima  întâlnire  poate  avea  loc  oriunde.  Prima  întâlnire  contează  și  dacă  este  în  parc,  înfofoliți  amândoi  în  palton,  cu  mânuși  până  la  coate  și  cu  nasurile  roșii  abia  întrezărite  de  sub  fular.
La  prima  mea  întâlnire  am  primit  o  garoafă  roz. 

Articol  scris  pentru  SuperBlog  2018!




marți, 27 noiembrie 2018

Aici vreau să vorbesc ...


             Nu  știu  la  alții  cum  este  dar,  la  noi,  în  România,  cel  mai  important  lucru  este    alegerea  îți  aparține.  În  totalitate.
                Poți  alege    nu  faci  nimic,    observi  de  pe  margine  și    judeci.
                Poți  alege    lupți  numai  pentru  tine,    acumulezi  indiferent  de  mijloacele  folosite  și  de  victimele  lăsate  în   urmă.
                Sau  poți    alegi  un  drum  curat,  deschis  și  pentru  tine  și  pentru  cei  din  jurul  tău,  poți  alege    te  implici,    înveți,    sprijini,    aduci  alinare.
                După  cum  spuneam,  alegerea  îți  aparține  în  totalitate.
                Activitatea  mea  de  zi  cu  zi,  într-o  bibliotecă  școlară,   presupune  interacțiune  cu  copiii,  precum  și  observarea  și  cunoașterea  sistemului  educațional  din  interior,  de  la  mama lui  de  acasă.  Și  nu  este  nici  prea  ușor,  nici  prea  plăcut.  Excepție  făcând  partea  cu  copiii,  desigur,  care,  indiferent  de  situație,  reușesc  să-ți  deseneze  mereu  un  zâmbet  în  suflet.


                Nu  vreau    vorbesc  despre  sistemul  de  educație,  pentru    nu  este  locul  potrivit  aici. 
Aici  vreau    vorbesc  despre  a  căuta  problemele  comunității  din  care  facem  parte,  despre  a  le  aduce  la  cunoștința  tuturor  factorilor  decisivi  și,  în  primul  rând,  la  cunoștința  opiniei  publice.
                Comunitatea  din  care  fac  eu  parte  se  află   într-o  zonă  considerată  defavorizată.   În  Valea  Jiului  nu  mai  sunt  decât  vreo  două  mine  și  alea  pe  buza  prăpastiei.  Nu  se  mai  extrage  huilă.  Nu  mai  are  nimeni  nevoie  de  ea.  Dar  nici  altceva  nu  se  face,  iar  oamenii  au  plecat.  Cei  buni  de  muncă,  evident,  căci  au  rămas  acasă  bătrânii  și  copiii.  Copii  singuri,  cu  părinții  plecați  dincolo  și  care  trimit  acasă  bani  pentru  cele  strict  necesare.  Dar  necesarul  de  dragoste,  de  tandrețe,  de  grijă  părintească,  cine  îl  asigură?
                Și,  totuși,  ca  o  ironie  a  vieții  ăsteia  întortocheate  și  nedrepte,  copiii  noștri  sunt  voluntari.  În  holurile  școlilor  se  adună,  mai  ales  acum,  în  preajma  Sărbătorilor,  saci  întregi  cu  hăinuțe  rămase  mici  și  jucării  devenite  de  prisos  odată  cu  înaintarea  în  vârstă  a  proprietarilor  de  drept.  În  holurile  școlilor,   copiii  adună  dulciuri  și  fructe  pentru  bătrânii  din  căminele  din  Valea  Jiului.  Cred    sunt  vreo  două  cămine.  Nu  sunt  multe,  dar  nici  Valea  Jiului  nu  este  foarte  mare. 

Vreau    vorbesc  despre  organizații  care  se  afirmă  luptând  pentru  ceea  ce  cred,  militând  pentru  ajutor  și  șanse  egale  tuturor,  de  la  copiii  fără  posibilități,  până  la  părinții  abuzați,  îngenuncheați,  incapabili    se  ridice  singuri. Vreau    povestesc  despre  copiii  bolnavi,  a  căror  șansă  la  supraviețuire  nici  măcar  nu  se  mai  află  între  granițele  țării  și  care  nu  au  absolut  nicio  șansă    beneficieze  vreodată  de  tratament.  De  unde  bani???
                Vreau      vorbesc  despre  ONG-urile  înscrise  în  Bursa  Binelui,  singura  platformă  de  donații  necomisionate  din  România,  care  organizează,  în  fiecare  an,  Campionatul  de  Bine,  pentru  atragerea  de  donații  și  la  finalul  căruia,  BCR,   dezvoltator  și  susținător,  împreună  cu  EuPlătesc,  dublează  sumele  atrase  de  primele  trei  organizații  clasate, până  în  limita  a  5.000  de  euro.




Aminteam  mai  devreme  de  alegeri.  Alegerea  de  a  schimba  lumea  și  de  a  începe  cu susținerea   unui  ONG  pe  care  îl  cunoaștem  și   în  care  avem  încredere.  Bursa  Binelui  aduce  la  un  loc,  la  masa  tratativelor,  aceste  organizații  care  au  nevoie  de  ajutor  pentru  a-și  atinge  obiectivele  și  pe  cei  interesați    investească  în  fapte  bune  în  comunitatea  locală. 
Totul  funcționează  pe baza unui  principiu  extrem  de  simplu: 
-                       organizațiile  se  înregistrează  și  înscriu  proiecte  pe  care  le  promovează  în  fața  donatorilor,  iar  aceștia  donează  cauzei  preferate,  promovează  cauza  respectivă  sau  chiar  fac  voluntariat  pentru  aceasta. 
-                      Se  fac  donații  online,  atribuind  o  nouă  semnificație  cardului  bancar  din  dotarea  proprie,  plățile  fiind  securizate  și  pentru  care  nu  se  percep  comisioane.
Mărturisesc  că,  la  început,  citind  despre  toate  acestea,  mi-a  fost  greu      descurc  printre  termeni  ca  fundraising  sau  crowdfunding  și    fac  diferența  între  ei.  Cel  din  urmă,  crowfunding-ul,  folosește  resursele  online  pentru  obținerea  finanțării  dorite,  profitând   de  oportunitatea  de  a  împrăștia  informația  într-un  spațiu  mult  mai  extins  și  cu  un  impact  mult  mai  mare.  O  idee  mare,  care  deschide  atât  de  multe  oportunități.


Se  apropie  Crăciunul  și  fiecare  dintre  noi  face  măcar  o  faptă  bună.  Fiecare  încearcă    fie  mai  bun,  mai  înțelegător,  mai  darnic.  
Ne-am  gândit,  vreodată,  cum  ar  fi    fim  buni   în  fiecare  zi?
 Cum  ar  fi    ne  emoționăm  în  fața  Indicelui  de  Fapte  Bune  care  ne  măsoară  tranzacțiile    de  jucători  de  la  Bursa  Binelui,  exact  așa  cum  sunt  contorizate  și  măsurate  tranzacțiile  de  la  Bursa  de  Valori  a  statului? 
  ne  mândrim  cu  evoluția  pozitivă  a  comunității  noastre,  așa  cum  ne  mândrim  cu  reușitele  copiilor  noștri? 
Cum  ar  fi    le  arătăm  lor,  copiilor,    viitorul  se  clădește  pe  omenie  și  întrajutorare?       Cum  ar  fi    ne  punem  pe  harta  faptelor  bune,  înainte  de  a  ne  plânge    suntem  pe  harta  zonelor  defavorizate?
Este  mare  nevoie  de  donații  și  de  voluntariat,  este  adevărat,  dar  putem  ajuta  chiar  și  prin  promovarea  proiectelor  în  rândul  prietenilor  și  rudelor.  Se  știe  doar    vorbele,  cuvintele,  sunt  la  fel  de  puternice  ca  și  faptele,  trebuie  doar    le  folosești  cât  mai  constructiv  cu  putință.



Astăzi,  la  bibliotecă,  o  fetiță  de  la  clasa  a  doua  era  supărată.  Își  pierduse  cartea  de  matematică  și  nu  mai  avea  cum  să-și  facă  temele.  Înainte  de  a  apuca    mă  ridic  și  să  mă  duc  la  magazia  de  manuale,  o   fată  de   liceu,  venită    împrumute  o  carte  de  aventuri,  a  mângâiat-o  pe  codițe,  a  sărutat-o  pe  obrăjori  și,  uitându-se  la  mine,  i-a  spus:
-                       Lasă,  nu  mai  plânge,  dacă  nu  mai  are  doamna  altă  carte  să-ți  dea,    duc  eu  la  verișorul  meu  dintr-a  treia,    poate  a  păstrat  el  cartea  de  anul  trecut.  Așa-i,  doamna?
Așa-i,  copii  frumoși!  Despre  asta  vorbeam  mai  devreme!

Articol  scris  pentru  SuperBlog  2018!