La geamul meu

            Dimineață,  la  geamul  meu,  ospătau   trei  vrăbiuțe.   

Prinsă  între  sărbătoarea  orașului  adunat  ciopor  chiar  sub   ferestrele  mele   și  plecarea  omului  drag,  după  numai  zece  zile  de  concediu,   aseară  n-am  realizat  dezastrul  din  balcon:  crampoanele   super-portarului   din  familie  și  un  porumb  fiert,  pe  jumătate  mâncat,  uitate  pe  pervaz.

              Vrăbiuțele  se  mai  ceartă,  se  mai  împacă,  din   când  în  când  mai  rămân  doar  două,  nu  pentru  mult  timp,  dar  nu  renunță  la  boabele  dulci.  N-am  cutezat  să  dau  perdeaua  la  o  parte,  sau  să  fac  orice  altă  mișcare  de  teamă  să  nu  le  sperii.  

M-au  făcut  să  zâmbesc,  să  uit  pentru  o  clipă  că  iar  sunt  singură,  că  iar  îmi  vine  să  mă  culc  sub  pat,  în  întunericul  cald  de  acolo,  care,  în  mod  ciudat,  are  brațe  puternice  și  tandre  aidoma  celor  ce  tocmai  au  plecat. 

Îmi  plac  sărbătorile.  Zilele  orașului  sunt  cele  mai  la  îndemână,  de  la  înălțimea  celor  patru  etaje  ale  apartamentului  meu  urmăresc  marea  de  oameni  fremătând  în  ritmul  muzicii,  oceanul  de  copii  țipând  extaziați  pe  toboganele  uriașe,  sau  în  mașinuțele  colorate  care  se  ciocnesc  frenetic,  spre  spaima  permanentă  a  părinților  și  bunicilor  asistenți.  

Nu  vreau  să  cobor  să  mă  amestec  în  mulțime:  m-ar  durea  cumplit  fiecare  salut,  fiecare  zâmbet  aruncat  cu  voie  sau  nu  în  direcția  mea,  fiecare  față  cunoscută  care  ar  schița  gestul  să  se  apropie  de  mine.  Aici,  în  casă,  fiecare  lucru  îmi  aduce  omul  mai  aproape  de  mine  și,  într-un  fel,  simt  că  ne  bucurăm  amândoi  de  spectacol. 

Nu  am  fost  niciodată  pasionată  de  super-tehnologie.  Am  învățat  doar  atât  cât  să  mă  încadrez  și  eu  în  tendințe  și  să  mă  pot  folosi  de  ceea  ce  am   stringentă  nevoie.  Telefonul  meu  era  unul  obișnuit,  mic,  fără  touch,  fără  wi-fi,  fără ...  fără ...  cărămidă,  ce  mai.  Au  râs  de  mine  și  copiii  mei,  și  copiii  de  la  școală,  care  se  minunau  că  am  mai  găsit  și  husă  pentru  el.

Mi-au  adus  băieții  mei  telefon,  nu  prea  smart,  le-am  spus,  ca  să  nu  mă  pomenesc  că  doar  el  știe  și  eu  nu,  dar  cel  mai  drag  îmi  este  că  face  fotografii   clare  și   video-uri  și  mai  clare. 

Cântă  Lidia  Buble  și  eu  o  filmez  de  sus,  cu  inima  cioburi-ciobulețe,  pentru  că  n-am  mai  auzit  un  cântec  de  dragoste  așa  de  intim  cum  este  Cămașa,  de  la  melodia  lui  Stratan  În  sara  asta  încoace.

Cântă  Lidia  Buble  și  eu  mă  gândesc  că  zilele  trecute,  doi  bărbați  tineri  pe  care  i-am  cunoscut,  de  aici,  din  cartierul  ăsta  care  răsună  acum  de  muzică  și  voie  bună,  doi  bărbați frumoși  și  în  putere,  nu  se  vor  mai  întoarce  acasă.  Cămașa  lor  nu  le  va  mai  arăta  drumul  spre  femeile  și  copiii  lor.

Dimineață,  la  geamul  meu,  ospătau  trei  vrăbiuțe.

Mai  mult  decât  orice,  m-au  făcut  să  zâmbesc.  Viața  merge  mai  departe  și,  da,  ăsta   este    un   clișeu de  neclintit  și  atât  de  adevărat.