luni, 6 august 2018

De 6 august



sursa foto:

          Nu  fac  politică  și  nici  nu  țin  lecții  de  istorie.  Nu  sunt  calificată  pentru  niciuna  dintre  ele  și  despre  ce  nu  știu,  nu  emit  judecăți.
            Dar  viața  mea  se  desfășoară  într-un  mediu  în  care,  vrând-nevrând,  istoria,  politica  și  omul  de  rând  se  întrepătrund,  se  completează,    sau  se  anulează  unilateral  și/sau  reciproc,  astfel  încât  nu  poți  trece  prin  fiecare  zi  cu  ochii  larg  închiși.


            Valea  Jiului  are  multe  povești.  Și  frumoase,  și  urâte,  și  de  dragoste,  și  de  groază.  Pe  alese,  în  funcție  de  vârstă,  sex  și  preferințe.  Dar  singura  adevărată,  dureroasă  de  la  rădăcină  și  până  la  vârful  firului  de  păr,  este  aceea     Valea  Jiului  supraviețuiește  pendulând  între  două  mari  nedreptăți:
Prima:  în  nicio  lume,  nici  în  asta  în  care  suntem,  nici  în  alta  paralelă,  sau  perpendiculară,  sau  în  orice  parte  a  orizontului  ar  fi  situată,  nu  a  fost  și  nu  va  fi  drept  ca  tatăl,  fratele,  soțul,  fiul,  ginerele,  nepotul    intre  în  adâncuri  și    moară  acolo.  Sau,  în  cel  mai  fericit  caz,    iasă  schilodit  pe  viață,  trupește  și  sufletește.  Pentru    celor  în  drept  nu  le  pasă  de  siguranță  și   de  investiții.  Pentru    nu   există  alternativă.
A  doua:  în  nicio  lume,  nici  în  asta  în  care  suntem,  nici  în  alta  paralelă,  sau  perpendiculară,  sau  în  orice  parte  a  orizontului  ar  fi  situată,  nu  a  fost  și  nu  va  fi  drept  ca,  în  lipsa  minelor,  familiile  se  se  destrame,  copiii    sufere  de  foame,  școala    fie  considerată  ultima  opțiune,  cu  mult  în  urma  recoltatului  fructelor  de  pădure,  bureților,  strânsul  fânului  cu  ziua,  sau  fentarea  statului  pentru  ajutoarele  sociale  care,  de  bine  de  rău,  constituie  o  fărâmitură  de  pită  pe  masa  de  duminică. 
Pentru    nu  există  alternativă. 

            Sunt  convinsă    și  în  alte  părți  ale  țării  situația  se  prezintă  cam  la  fel,    doar  despre  asta  vorbim  de  câteva  zeci  de  ani  încoace.
            Dar  eu  nu  le  cunosc  realitatea.  Eu  o  știu  doar  pe  cea  imediat  înconjurătoare  și  doar  despre  ea  pot    vorbesc  acum,  de  6  august,  când  se  sărbătorește  Ziua  Minerului.  Sau  se  comemorează,  sau  amândouă  la  un  loc,    nu  s-a  ajuns  încă  la  un  consens  în  privința  asta.  Poate    ni  se  trage  de  la  dacii  care  celebrau  moartea,  considerată  o  nouă  viață,  mai  demnă, veșnică,  alături  de  marele  Zamolxe.

sursa  foto

            Eu  știu  doar  cum  se  simte  aici,  în  Valea  Jiului,  când,  la  fapt  de  seară,  cu  cina  aburind  pe  masa  din  bucătărie  în  așteptarea  soțului,  la  ușă  mi-a  bătut  un  ortac,   speriat  de  moarte  și  el,  dar  care  încerca,  vitejește,  să-și  țină   firea:  e  bine,  dar  e  la  spital.  Păi,  dacă  e  bine,  ce  caută  la  spital?  nu  reușeam  eu    înțeleg.  A,  doar  talpa  piciorului  răsucită  la  spate,  îl  operează  acum,  știți,  o  piatră  din  tavan  ...
            Eu  știu  doar  cum  se  simte  acum,  aici,  în  valea  Jiului,  când  vin   femeile  să-și  înscrie  copiii  la  grădiniță  sau  la  școală:  locul  de  muncă  al  tatălui:  Germania.  Locul  de  muncă  al  mamei:  Italia.  Domiciliul  copilului:  bunicii.  Sau  mătușa.  Sau  vecinii. 
            Și  mai  știu  că,  în  câțiva  ani,  când  copilul  nu  termină  nici  școala  primară,  vine  unul  dintre  părinți  și-l  duce  cu  el.  În  Anglia,  sau  Germania,  sau  Italia,  Spania.  Și,  după  încă  doi  ani,  îl  aduc   înapoi,    nu  se  acomodează.  Dorul  lor,  al  părinților,  cedează  în  fața  dorului  copilului  pentru  casa  de  aici,  din țară,  pentru  colegii  și  prietenii  lui,  pentru  poienițele  din  munții  noștri  frumoși  pe  care  le-au  cutreierat  împreună.  Nu  știe  foarte  bine  nici  limba  română,  nici  limba  din  țara  în  care  a  fost  nevoit    plece.  Și  copilul  rămâne  iar  cu  bunicii,  bătrâni,  aproape  depășiți  de  tehnologie,  de  viteză,  de  generații  altfel  de  cum  știau  ei.  Și  nu  mai  recuperează  niciodată  anii  petrecuți  departe.
            N-am  uitat  cum  a  fost  când,  așezat  cuminte,  jos,  cu picioarele  întinse  spre  a-i  servi  drept  masă,  fratele  meu  nu  a  mai  apucat  să-și  desfacă  pachetul  cu  mâncare.  
           I-a  căzut  o  grindă  pe  picioare,  rupându-i-le  pe  amândouă.  Opt  luni  a  stat  cu  ambele  picioare  în  ghips,  până  mai  sus  de  genunchi,  opt  luni  în  care  cumnată-mea  l-a  spălat  ca  pe  un  copil  mic,  l-a  întors  de  pe  o  parte  pe  cealaltă  și  i-a  potrivit  perne  între  picioare,  ca    se  poată  odihni.  Și  nici  cum  soțul  meu  îl  căra  în  brațe,  tot  ca  pe  un  copil,  până  la  mașină,  de  acolo  în  cabinetul  medicului,  pentru  controalele  periodice  și  înapoi.  Opt  luni,  bărbat  în  toată  firea.
            Cu  zile  și  bunăvoință  de  la  Dumnezeu,  a  scăpat  și  e  la  pensie  acum. 
Mulți,  prea  mulți,  însă,  nu.  Au  rămas  copiii  care  cresc  fără  tată.  De  neiertat  cât  de  mulți  copii  cresc  fără  părinți  în  Valea Jiului.
            Și  nu  pot    uit,  n-am  cum,    băieți  tineri,  puternici,  frumoși,  se  adună  seara  pe  bancă,  în  parc.  Fumează  și  povestesc    și-au  băgat  CV-urile  și  la  fabrica  de  canapele  care  promite    se  deschide  la  Lupeni,  și  la  cea  de  volane  care  funcționează  de  câțiva  ani,  dar  care  nu-i  poate  cuprinde  pe  toți,    se  caută  muncitori  în  construcții,  pe  la  Timișoara,  sau  Oradea,  sau  mai  știu  eu  pe  unde.    plece  luni  și    vină  sâmbăta,  la  două  săptămâni  o dată.  Este  o  alternativă.  Nu  se  pot  stabili  nici  acolo,  nici  aici,    salariile  sunt  o  mizerie  concepută  pentru  supraviețuire  la  limită.  Mai  bine    plece  dincolo  și,  în  câțiva  ani,  vor  avea  bani  pentru  o  casă.  Pentru  o  familie.  Pentru  o  viață  decentă.
            Pentru    nu  există  alternativă. 

            Avem  și  tineri  care  pleacă    studieze  în  orașele  mari  din  țară.  Chiar  și  în  străinătate  avem.  Unii  dintre  ei,  chiar  printre  elite   în  domeniile  în  care  au  studiat.  Ar  vrea    se  întoarcă,  să-și  spijine  părinții  bătrâni  și  singuri,  să-și  crească  copiii  lângă  izvoarele  zglobii  din  Valomir,  Bilugu,  la  poalele  Retezatului  sau  ale  Parângului.  Și  ce     facă  aici?  Unde    se  angajeze,  unde    profeseze  ceea  ce   au  învățat  în  ani  de  trudă,  cu  bani  puțini  de  la  părinții  pensionari  mineri,  ce    spună  copiilor  lor  când  aceștia  vor  crește  și  vor  întreba:  încotro? Așa    rămân  la  București,  la  Timișoara,  la  Oradea,  Sibiu,  Iași,  Craiova  sau  aiurea,  oriunde  pot  trăi  și  ei,  și  copiii  lor.
            Pentru    aici  nu  există  alternativă.

            În  ziua  de  6  august  se  sărbătorește  ...  nu  știu  ce  se  sărbătorește.
            E  ziua  de  aducere-aminte,  în  neverosimilul   caz  în  care  există  cineva  care  a  putut    uite.
            E  ziua  în  care  sufletele  rămase  în  galerii  pot  da  mâna  cu  cei  rămași  aici,  sus,  în  lumea  asta  pe  care  noi  o  considerăm  normală  și  aievea.
            Pentru    nu  există  alternativă.