Nu sunt critic de film. Niciun fel de critic, de fapt.
Sunt doar o femeie obișnuită, care se uită la filme, iar ele, filmele, mi-au arătat cum să-mi înfrâng disperarea atunci când nu găseam nicio cale să mă dau jos din pat, să mă spăl, să mă îmbrac, să ies afară, în lume, în viață. Ele mi-au amețit depresia în așa hal încât, nemaiștiind ce este real și ce nu, am ajuns la concluzia că trebuie să încerc.
Sâmbăta este ziua activităților domestice care, sinceră să fiu, sunt departe de a fi activitățile mele preferate. Asta, poate, și din cauza distanței dintre mine și omul meu. Altfel spală o femeie vasele, sau gătește, sau strânge hainele de pe jos atunci când are după cine sau pentru cine, nu credeți? Bine, excludem copilul meu care consideră, din vârful atotcunoașterii adolescenței sale, că nimic nu-mi reușește mie așa cum îi reușește lui tati.
Vă împărtășesc un secret: n-am mai mâncat friptură la cuptor de când a plecat omul meu pe alte meleaguri, pentru că: nu știu, are un gust ciudat. Tati nu așa o făcea. Cam așa a sunat comentariul, deși rețeta este cea a familiei, adică, în traducere liberă, exact ce pune el, pun și eu și ce pun eu în mâncare, pune și el. În concluzie, mâncăm friptură la cuptor la sfârșitul lunii august, când vine tati acasă.
Duminica după-amiaza, film.
De data asta nu orice film. Pentru că mâine este 6 august, pentru că mâine este o zi cu semnificații deosebite pentru cei din comunitatea în care trăiesc, am ales un film cu și despre viața într-un orășel de mineri.
Un film despre camaraderie între cei care lucrează în subteran, despre spiritul de sacrificiu, despre relațiile intense, întotdeauna intense și antagonice dintre părinți și copii, despre visuri, dragoste și putere.
Chris Cooper aduce formidabilul în fiecare scenă cu el. Și dacă vorbește, și dacă nu vorbește, ocupă spațiul și timpul pe de-a întregul, iar gesturile lui sunt la fel de grăitoare ca o mie de replici. A fost o adevărată plăcere să-l văd în rolul tatălui șef de echipă, curajos, dur, încăpățânat, dar extrem de corect și perceput ca atare de ortaci și de restul comunității.
L-am iubit și aici, și în filmul Oamenii companiei, chiar dacă acolo renunță la viață într-un moment extrem de delicat.
Iar Homer, fiul - un Jake Gyllenhaaal tânăr, la începutul carierei sale - așchia care nu sare departe de trunchi.
Mi-a plăcut filmul, este credibil, sensibil, iar pe alocuri atât de real încât m-am văzut iar pe coridoarele de la E.M. Valea de Brazi, exact în momentul în care minerii ieșeau din colivie, atât de negri de la praful de cărbune, încât aș fi putut trece cu ușurință pe lângă jumătatea mea de acum și din totdeauna, fără să-l recunosc.
Și dacă ținem cont și de faptul că este inspirat dintr-un caz real, că eroii au existat în realitate și și-au îndeplinit visurile, exact ca în film, atunci sper să vă conving că este un film demn de urmărit. Demn de câteva lacrimi și de câteva promisiuni pentru viitor.
Vizionare plăcută!
Cerul de octombrie, 1999
Sunt doar o femeie obișnuită, care se uită la filme, iar ele, filmele, mi-au arătat cum să-mi înfrâng disperarea atunci când nu găseam nicio cale să mă dau jos din pat, să mă spăl, să mă îmbrac, să ies afară, în lume, în viață. Ele mi-au amețit depresia în așa hal încât, nemaiștiind ce este real și ce nu, am ajuns la concluzia că trebuie să încerc.
Sâmbăta este ziua activităților domestice care, sinceră să fiu, sunt departe de a fi activitățile mele preferate. Asta, poate, și din cauza distanței dintre mine și omul meu. Altfel spală o femeie vasele, sau gătește, sau strânge hainele de pe jos atunci când are după cine sau pentru cine, nu credeți? Bine, excludem copilul meu care consideră, din vârful atotcunoașterii adolescenței sale, că nimic nu-mi reușește mie așa cum îi reușește lui tati.
Vă împărtășesc un secret: n-am mai mâncat friptură la cuptor de când a plecat omul meu pe alte meleaguri, pentru că: nu știu, are un gust ciudat. Tati nu așa o făcea. Cam așa a sunat comentariul, deși rețeta este cea a familiei, adică, în traducere liberă, exact ce pune el, pun și eu și ce pun eu în mâncare, pune și el. În concluzie, mâncăm friptură la cuptor la sfârșitul lunii august, când vine tati acasă.
Duminica după-amiaza, film.
De data asta nu orice film. Pentru că mâine este 6 august, pentru că mâine este o zi cu semnificații deosebite pentru cei din comunitatea în care trăiesc, am ales un film cu și despre viața într-un orășel de mineri.
Un film despre camaraderie între cei care lucrează în subteran, despre spiritul de sacrificiu, despre relațiile intense, întotdeauna intense și antagonice dintre părinți și copii, despre visuri, dragoste și putere.
Chris Cooper aduce formidabilul în fiecare scenă cu el. Și dacă vorbește, și dacă nu vorbește, ocupă spațiul și timpul pe de-a întregul, iar gesturile lui sunt la fel de grăitoare ca o mie de replici. A fost o adevărată plăcere să-l văd în rolul tatălui șef de echipă, curajos, dur, încăpățânat, dar extrem de corect și perceput ca atare de ortaci și de restul comunității.
L-am iubit și aici, și în filmul Oamenii companiei, chiar dacă acolo renunță la viață într-un moment extrem de delicat.
Iar Homer, fiul - un Jake Gyllenhaaal tânăr, la începutul carierei sale - așchia care nu sare departe de trunchi.
Mi-a plăcut filmul, este credibil, sensibil, iar pe alocuri atât de real încât m-am văzut iar pe coridoarele de la E.M. Valea de Brazi, exact în momentul în care minerii ieșeau din colivie, atât de negri de la praful de cărbune, încât aș fi putut trece cu ușurință pe lângă jumătatea mea de acum și din totdeauna, fără să-l recunosc.
Și dacă ținem cont și de faptul că este inspirat dintr-un caz real, că eroii au existat în realitate și și-au îndeplinit visurile, exact ca în film, atunci sper să vă conving că este un film demn de urmărit. Demn de câteva lacrimi și de câteva promisiuni pentru viitor.
Vizionare plăcută!
Cerul de octombrie, 1999
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu