miercuri, 14 martie 2018

Vrea și el flori de la Interflora România!


                


                Pe  când  eram  la  grădiniță,  îmi  doream  tare    fiu  băiat.
              revolta  la  culme  faptul    îmi  era  interzis  să-mi  fac  vânt  ”din  picioare”  în  leagănul  verde  din  curtea  grădiniței,  pentru    băieții,  adunați  ciopor  în  groapa  de  nisip  din  imediata  vecinătate,  pândeau  pe  sub  sprâncene  orice  ocazie    râdă  de  tine    ți  se  văd  chiloțeii  de  sub  uniforma  de  șoim  al  patriei.
            La  școală,  în  clasele  primare,  îmi  doream    fiu  băiat  din  cauza  fundițelor  imense,  prinse  în  vârful  capului,  la  rădăcina  părului  întins  până  la  durere  și  care  alunecau  tot  timpul.  Le  smulgeam  și  le  îndesam,  cu  ciudă,  în  penar.  Seara,  mama  aproape  plângea  lângă  ele,  două  tentative  ciufulite  și  pline  de  cerneală,  care  trebuiau  neapărat    capete  o  înfățișare  rezonabilă  până  dimineața.
            Lucrurile  au  început    se  schimbe  prin  clasa  a  șasea,  o  dată  cu  venirea  noului  nostru  coleg,  Julian,  pe  scurt  Jij,  înăltuț,  cu  ochi  negri  ca  noaptea  și  păr  creț,  creț,  creț,  care,  zor – nevoie  mare,  a  început  să-mi  care  ghiozdanul  până  în  clasă  și      ajute  să-mi  desfac  fundițele  fără    le  maltratez,  și  pe  ele,  și  părul  meu  rebel.
            Povestindu-i  mamei  despre  asta,  am  observat    își  face  din  ce  în  ce  mai  mult  timp  seara,  deși  venea  destul  de  târziu  de  la  serviciu,  pentru  o  discuție  ”între  noi,  fetele.”  Și  mi-a  plăcut  taina  asta  a  noastră,  complotul  ăsta  pe  care  eu,  cu  mintea  mea  de  copil,  îl  credeam  absolut,  departe  de  ochii  și  urechile  tatălui  meu  și  ale  fratelui  meu,  un  urâcios  care  de-abia  aștepta      pârască  din  orice  fleac.  
            Atunci  am  înțeles  eu    femeile  simt  și  pricep,    au  capacitatea  de  a  obloji  și  de  a  înălța  în  cele  mai  disperate  situații  dintr-o  viață  de  om. 
Și  am  iubit-o  pe  mama  cu  fiecare  băiat  pe  care  l-am  acceptat  în  viața  mea,  cu  fiecare  obstacol  întâlnit  în  cale  și  pe  care  ea    ajuta  să-l  dau  deoparte,  cu  fiecare  scâncet  al  copiilor  mei,  pe  care  i-am  crescut  exact  așa,  după  rețeta  învățată  de  la  ea,  de  la  mama  mea. 
                        Dintr-o  dată,  m-am  simțit  fată  și  m-am  simțit  foarte  mândră  de  asta.



            Eu  semăn  foarte  mult  cu  bunica  mea  din  partea  mamei:  și  la  înălțime,  și  la  grosime,  și  la  cântat  cât  mai  fals  cu  putință,  și  la  spus  povești.
            Nu  știa    scrie,  nici    citească,  dar  inventa  oameni,  animale  și  cuvinte  ca  nimeni  alta.  Făcea  lucrurile  temeinic,  nu  se  oprea  până  nu  ieșeau  pe  placul  ei,  chiar  dacă  asta  însemna  fără  odihnă,  chiar  și  fără  mâncare  la  timp.  Pe  de  altă  parte,  bunicul  nu  prea  avea  simțul  umorului,  săracul  de  el,  și  lua  totul  extrem  de  personal. 
            Îmi  aduc  aminte  de o  curățenie  mare  de  Paște,  când  mai  avea  doar  de  atârnat  pe  pereții  ca  spuma  laptelui,  prosoapele  țesute  de  cu  iarnă   la  războiul  din  camera  bună  și  tablourile  cusute  pe  pânză  albă,  apretate  până  stăteau   țepene  ca  ulucile  de  la  gard. 
S-a  gândit  ea    mai  bine  termina  tot  și  abia  apoi  așeza  masa  pentru  bunicul  care  trebăluia  prin  curte,  printre  rățuștele  proaspăt  ieșite  din  găoace.  
Așa    bătea  cuișoare  mici  în  perete,  prindea  fiecare  capăt  al  tabloului  sau  prosopului  într-un  mănunchi  ca  o  floare  de  bujor  și  cânta  cu  patos,  cu  versuri  ad-hoc  inventate,  evident:
”Omul  cât  trăiește /  pe  pământ /  iubește
 Sufletu-i  tânjește / nimic  nu  dorește/
 Doar  iubeșteeee  ...”
-           S-a  dat  dracu  omul,  nu  mai  mănâncă,  nu  se  mai  odihnește,  doar  muncește  și  iubește  ...  de  unde,  fa,  muiere,  iubire  fără  mâncare ...prostiile  tale  mi-au măcinat  zilele,  ca  la  moară ...a  explodat  bunicul,  vânăt  la  față  de  nervi  și  de  foame.
Bunica  a  sărit  de  pe  scăunelul  pe  care  era  cocoțată,  a  apucat  măsuța  rotundă  de  lemn  de  unul  dintre  cele  trei  picioare,  a  așezat-o  în  mijlocul  bucătăriei  și,  cât  ai  zice  mămăligă,  aceasta  aburea  pe  cărpător,  iar  o  strachină  cu  ciorbă  acrită  cu  aguridă  ateriză  fix  în  fața  bunicului,  alături  de  un  ardei  subțire  și  iute  ca  focul. 
-           Ia  și  mănâncă,  omule,    ți-o  fi  ajungând  de  azi-dimineață,  iar  palma  ei  mică  se  opri  o  clipă  pe  umărul  bunicului.
O  secundă  doar,  atât,  o  secundă  de  liniște,  apoi  mâna  aspră  a  bărbatului  făcu  semnul  crucii  lung  și  apăsat  și  apucă  lingura. 
Atunci  am  înțeles  eu    femeile  sunt  vrăjitoare,    pot  face  multe  lucruri  odată,    spele,    gătească,    deretice  și    bată  cuie,    pot  chiar    înfurie  și    potolească  la  loc  un  bărbat  cât  ai  clipi  de  două  ori.
Și  am  iubit-o  pe  bunica  în  fiecare  vacanță  de  vară  petrecută  la  ea,  în  fiecare  seară  de  iarnă  în  care  mâncam  boabe  de  porumb  fierte  și  cu  fiecare  poveste  inventată  și  spusă  de  ea  cu  înțelepciune  și  umor.

Amândouă,  dragele  de  ele,  m-au  învățat    iubesc  florile.  Aveau  zeci  de  ghivece  cu  mușcate,  nu  exagerez,  toate  culorile.  Aveau  flori  în  grădinița  din  față,  dar  aveau  zorele  și  rochița  rândunicii  și  cățărate  pe  gardul  de  sârmă  care  împrejmuia  porumbii  dolofani,  aveau  liliac  alb  și  mov  la  geamurile  din  fața  casei,  dar  și  la  colțurile din  fundul  grădinii,  iar  acolo  unde  se  terminau  straturile  de  fasole,  și  de  vinete,  și  de  roșii,  și  de  castraveți,  creșteau  nestingherite  cârciumăresele  și  margaretele. 

N-au  apucat    cunoască  în  profunzime  binefacerile   internetului, dar  sunt  convinsă    s-ar  fi  dat  în  vânt  după  orice  florărie  online,  care  le-ar  fi  permis   facă  flori  cadou,  oricând,  oriunde  și  oricui.    
Ele  nu,  dar  eu,  da.  Așa  că,  la  orice  ocazie,  o  altă  femeie  foarte  specială  din  viața  mea,  primește  flori  la  domiciliu.  Fiica  mea,  mamă  la  rândul  ei, care  ne  moștenește  dragostea  pentru  flori  și  căreia  îi  face  o  plăcere  deosebită    comande  flori  online. 
Pe  ea  am  iubit-o  și  o  iubesc  pentru    ...  o  iubesc  cât  pentru  toate  trei  la  un  loc:  bunica,  mama  și  eu...  pentru    este  femeie,  pentru    este  puternică,  tânără  și  frumoasă,  pentru    nu  inventează  povești,  dar  le  ascultă  pe  ale  mele,  cu  bărbia  sprijinită  în  pumni,  și  ea,  și  băieții  ei,  așa  cum  obișnuia    le  asculte  și  mama. 

Zilele  trecute    buzna  peste  mine,  în  birou,  fluturând  gentuța  de  la  grădiniță  a  mezinului  și  cu  el  bâzâind  în  spatele  ei:
-           Stai  să-ți  arăt  ceva,  și-mi  smulge  mousse-ul  din  mână.  Uite  ce  am  găsit  pe  net:  Interflora  Romania.  Pfuiii,  minunății,  nu  altceva ...  fii  atentă  ce  buchete  au  aici,  mori  de-a  binelea ...  de-acum  numai  de-aici  voi  face  comenzi  pentru  livrări  buchete  de  flori.
-          No,  bine    a  trecut  8  Martie  și  n-am  știut  de  asta.  La  anul,  poate  ...  și  el  de  ce  plânge?
-          No,  bine,    tare  mai  ești  depășită.  Cine  ți-a  spus  ție    doar  de  8  Martie  poți  trimite  flori?  Plânge    vrea  și  el  flori  de  la  Interflora  România!




Articol  scris  pentru  Spring  SuperBlog  2018!