vineri, 9 martie 2018

la noi, la munte ...


            La  noi,  la  munte,  toamna  este  mai  frumoasă.
            La  noi,  la  munte,  toamna  este  mai  bogată.
            La  noi,  la  munte,  toamna  este  mai  înțelegătoare  și  mai  darnică.  Este  mai  colorată  și  mai  dulce,  vine  cu  mai  multă  copilărie,  cu  mai  multă  iubire,  vine  cu  împăcare  și  liniște.
            La  noi,  la  munte,  toamna  mi-a  adus  dragostea  vieții  mele.

foto  din  arhiva  personală

            Dincolo  de  granițele  țării,  eu  n-am  fost  niciodată.  N-am  pus  piciorul  în  avion  și   nu  m-am  ridicat  niciodată  deasupra,  liberă  și  fericită  ca  pasărea-n  zbor.  Ăsta  rămâne  visul  meu  neîmplinit.
            Dar  călătorii în  lung  și-n  lat,  cât  ține  țara  noastră  frumoasă,  am  făcut.  Am  adunat  amintiri  pentru  o  viață,  și  bune,  și  rele,  adică  exact  așa  cum  este  viața  noastră  cea  de  toate  zilele.  Și  cea  mai  frumoasă  dintre  ele  s-a  întâmplat  în  creierul  munților,  într-o  toamnă  cum  n-a  mai  fost  alta  până  atunci,  cu  binecuvântarea  brazilor  și  stejarilor,  în  aerul  limpede  al  unei  seri  țesute  din  povești  cu  pitici  și  felinare  strălucitoare,  cu  tremur  de  furtună  în  inimă  de  femeie  tânără  și  îndrăgostită,  cu  speranță  și  îndoială  la  un  loc.

foto  din  arhiva  personală

            Alesul  meu  făcea  parte  dintr-o  echipă  de  volei.  Erau  amatori,  bineînțeles,  dar,  pe  plan  local,  ocupau  un  binemeritat  loc  întâi.  Așa  că,  drept  răsplată,   au  primit  trei  zile  de  vacanță  la  munte,  la  cabana  Rusu,  într-un  sfârșit  de  octombrie  poleit  cu  aurul  frunzelor  și  cu  diamante  de  rouă  aninate  de  acele  brazilor. 
            M-a  luat și  pe  mine,  oblojindu-mi,  astfel,  sperietura  crâncenă  ce   cuprinsese  la  gândul  unei  asemenea  despărțiri.  Cabana  Rusu  de  atunci  nu  avea  prea  multe  în  comun  cu  cea  de  astăzi.  Doar  natura  a  rămas  aceeași -  minune  verde  și  arămie,  freamăt  de  stânci  golașe  în  bătaia  soarelui  sau  a  vânturilor  de  iarnă,  târșâit  grăbit  de  vietăți  minuscule  care  se  ascund  de  privirile  curioase  ale  turiștilor.
            Serile  le  petreceam  în  văpaia  focului  de  tabără,  acompaniați  de  zdrăngănitul  unei  chitare  vechi,  la  care  nimeni  nu  știa    cânte.  Cântam  noi,  mai  bine  zis  urlam  noi  din  toți  rărunchii,  convinși    ceea  ce  ieșea  din  piepturile  noastre  era  cea  mai  bună  variantă  a  pieselor  interpretate  de  Compact,  trupa  care  făcea  furori  la  vremea  aceea. 
            Coceam  mere  momârlănești,  mici  și  acre  murugă,  înfipte  în  bețe  de  alun  și  ne  ardeam  buzele  mușcând  din  carnea  lor  fierbinte.  În  căni  vechi  de  tablă,  cu  smalțul  sărit  ici-colo,  băieții  fierbeau  vin  nou  și-l  aromau  cu  scorțișoară  și  boabe  de  piper  negre  ca  tăciunele  și  iute  ca  sângele.  Pentru  noi,  fetele,  adăugau  un  strop  de  zahăr,    mai  îndulcească  efectul  vinului  și  încruntarea  dintre  sprâncenele  noastre.
            Pe  la  miezul  nopții,  băiatul  visurilor  mele  m-a  apucat  de  mână  și  mi-a  făcut  semn  să-l  urmez.  Amețiți  de  bine,  de  fericire  și  de  aburii  vinului  fiert,  ne-am  așezat  pe  un  petec  de  iarbă  rămas,   ca  printr-o  minune,  la  poalele  unui  brad  impunător. 
Și,  hodoronc-tronc,  fără  preambul,  fără  sărutări  pasionale  la  umbra  lunii,  chiar  și  fără      țină  de  mână,  jucându-se  cu  o  pietricică,  îi  țâșnește  din  gură  marea  întrebare:
-           Vrei    fii  soția  mea?
Și  eu,  dezmeticită  brusc,  răspund   repede:
-           Da,  vreau.  Și  vreau  și  inel  cu  piatră  roz. 
Povestea  inelului,  însă,  rămâne  pe  altă  dată.
Restul  nopții  l-am  petrecut  el – dormind  buștean,  iar  eu  frământându-mă  și  temându-mă  că,  odată  cu  ivirea  zorilor  și  risipirea  aburilor  alcoolului,  va  uita  tot  ceea  ce  spusese  în  seara  precedentă.

Dimineața  ne-a  găsit  mărșăluind  spre  casă,  pe  lângă  un  pârâu  zglobiu  și  nepăsător  la  gândurile  mele  sumbre.  El,  nimic.  Mut  ca  păstrăvul  din  pârâu.


foto  din  arhiva  personală

Și,  atunci  când  îmi  pierdusem  orice  speranță,  când  primele  blocuri  ale  Petroșaniului  își  semnalizau  prezența,  se  întoarce  spre  mine  și,  amenințându-mă  cu  degetul  arătător,  declamă:
-                         nu  crezi    dacă  am  fost  băut  aseară,  nu  știu  ce  am  vorbit.  Tu    stabilești  data,  ca    avem  timp  de  pregăteală!
Scurt  și  cuprinzător  atunci,  scurt  și  la  obiect  și  acum,  după  treizecișitrei  de  ani.  
Ardelean  sadea,  ce  mai.

Poate  că  nu  mi-ar  fi  venit  în  minte  chiar  acum  această  amintire,  dacă  nu  mă  provoca  momondo  să  o  scot  la  iveală.
Și  nu  numai    m-au  provocat  pe  mine,  dar    provoacă  și  pe  voi,  cei  care  au  răbdarea  și  bunăvoința     citească  toți  câmpii  ce-i  bat  eu  aici,  pe  blog,    lase  un  comentariu  cu  amintirea  cea  mai  frumoasă  dintr-o  călătorie. 
Amintirea  voastră,  dacă  sunteți  dispuși    ne-o  împărtășiți,  așa  cum  am  făcut-o  și  eu,    poate  aduce  un  city-break  de  500  de  euro  sau  unul  dintre  cele  5  vouchere  de  călătorie  în  valoare  de  50  de  euro. 
Încercați,  e  pe  bune,  pe  cuvânt!

Articol  scris  pentru  Spring  SuperBlog  2018!