Oare de ce-mi
plac mie drumurile
astea?
Că de
mers, Doamne iartă-mă,
eu merg mai
mult pe brânci
decât în poziție
bipedă ... nu mi-am mai
purtat pașii prin
asemenea splendoare de
decenii ...
Oare de
ce-mi plac mie
drumurile astea? Poate pentru
că ți se
deschid ușurel, ușurel,
în față, lăsându-ți
gândurile să alerge
nestingherite prin toate
cotloanele ... poate pentru
că abia aici
ești tu cu
adevărat, singur și
liber să strigi,
să urli, să
dai cu pumnul,
să ameninți sau
să plângi de dor
... poate pentru că
nu știi niciodată
cu adevărat ce
se întâmplă la
capătul lor ... ups,
aici am dat-o
în bară: vorbesc
prostii, pentru că
mie, mie mi-a
îmbătrânit spiritul și
nu mai găsesc
curaj să descopăr
neprevăzutul!
Nu mai
vreau surprize, orice
pas în afara
tiparului mă doboară
la pat zile
în șir, nu
mai vreau întâlniri
întâmplătoare și trecători
de câteva momente prin
viața mea, gălăgioși,
ipocriți și obositori.
Nu mai
vreau și nu
mai am dreptul
să dăruiesc secunde
din viața mea,
așa, alandala, ca
până acum. Nici
timpul necesar pentru
a face asta
nu-l mai am.
Anul
care-și târăște ultimele
clipe acum, azi, aici, a
fost greu. Dar
ne-a ținut în
viață, pe mine
și pe cei
dragi mie, și
pentru asta îi
mulțumesc!
Anul
care vine ...
cine știe cu ce și cu cine
vine! Vom vedea
atunci, la momentul
potrivit.
N-am călcat
niciodată în afara
țării. N-am văzut
nimic din minunățiile
lumii în care
exist. Am citit
despre ele și
mi le-am închipuit
în fața mea,
sub apăsarea pașilor
mei.
Și asta
este ceea ce-mi
doresc cu adevărat:
să mai am
timp să merg
și să merg,
să bântui prin
locurile despre care
am auzit și
pe care le-am
ferecat în camera
speranțelor din inima
mea.
Să casc
gura, la propriu,
la tot ceea
ce îmi va
ieși în cale
și să nu
am cuvinte să-i
povestesc omului meu
ceea ce trăiesc.
Doar să-l țin
de mână și
să-i arăt și
lui.
La
mulți ani!
Un
drum cu împliniri
vă doresc, cu
vise ca niște
fluturi colorați, cu iubiri nemuritoare
și fără durere
și dezamăgiri!
La
mulți ani!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu