duminică, 31 decembrie 2017

La mulți ani!

                Oare  de  ce-mi  plac  mie  drumurile  astea?


                Că  de  mers,  Doamne  iartă-mă,  eu  merg  mai  mult  pe  brânci  decât   în  poziție  bipedă ... nu  mi-am  mai  purtat  pașii  prin  asemenea  splendoare  de  decenii ...


                Oare  de  ce-mi  plac  mie  drumurile  astea?  Poate  pentru  că  ți  se  deschid  ușurel,  ușurel,  în  față,  lăsându-ți  gândurile  să  alerge  nestingherite  prin   toate  cotloanele ...  poate  pentru  că  abia  aici  ești  tu  cu  adevărat,  singur  și  liber  să  strigi,  să  urli,  să  dai  cu  pumnul,  să  ameninți  sau  să  plângi  de  dor ... poate  pentru  că  nu  știi  niciodată  cu  adevărat  ce  se  întâmplă  la  capătul  lor ...  ups,  aici  am  dat-o  în  bară:  vorbesc  prostii,  pentru  că  mie,  mie  mi-a  îmbătrânit  spiritul  și  nu  mai  găsesc  curaj  să  descopăr   neprevăzutul!
                Nu  mai  vreau  surprize,  orice  pas  în  afara  tiparului  mă  doboară  la  pat  zile  în  șir,  nu  mai  vreau  întâlniri  întâmplătoare  și  trecători  de  câteva   momente   prin  viața  mea,  gălăgioși,  ipocriți  și  obositori.
                Nu  mai  vreau  și  nu  mai  am  dreptul  să  dăruiesc  secunde  din  viața  mea,  așa,  alandala,  ca  până  acum.  Nici  timpul  necesar  pentru  a  face  asta  nu-l  mai  am.
Anul  care-și  târăște  ultimele  clipe  acum,  azi,  aici,  a  fost  greu.  Dar  ne-a  ținut  în  viață,  pe  mine  și  pe  cei  dragi  mie,  și  pentru  asta  îi  mulțumesc! 
Anul  care  vine  ...  cine  știe  cu  ce  și  cu  cine  vine!  Vom  vedea  atunci,  la  momentul  potrivit.     
                N-am  călcat  niciodată  în  afara  țării.  N-am  văzut  nimic  din  minunățiile  lumii  în  care  exist.  Am  citit  despre  ele  și  mi  le-am  închipuit  în  fața  mea,  sub  apăsarea  pașilor  mei.
   Și  asta  este  ceea  ce-mi  doresc  cu  adevărat:  să  mai  am  timp  să  merg  și  să  merg,  să  bântui  prin  locurile  despre  care  am  auzit  și  pe  care  le-am  ferecat  în  camera  speranțelor  din  inima  mea. 
Să  casc  gura,  la  propriu,  la  tot  ceea  ce  îmi  va  ieși  în  cale  și  să  nu  am  cuvinte  să-i  povestesc  omului  meu  ceea  ce  trăiesc.  Doar  să-l  țin  de  mână  și  să-i  arăt  și  lui. 

La  mulți  ani!


Un  drum  cu  împliniri  vă  doresc,  cu  vise  ca  niște  fluturi  colorați,  cu  iubiri  nemuritoare  și  fără  durere  și  dezamăgiri!



La  mulți  ani!

marți, 26 decembrie 2017

Cum am petrecut prima zi de Crăciun

Lată,  în  mijlocul  patului,  cum   altfel?
Incapabilă  să  mă  întorc  singură  de  pe  o  parte  pe  cealaltă,  ca  o  rădașcă  umflată,  răsturnată  cu  picioarele  în  sus,  agitată  și  speriată  că  ar  putea  să  o  înghită  careva.  Mă  rog,  pe  mine  nu  m-ar  putea  înghiți  nimeni  pe  nemestecate  ...cu   dureri  atroce  pe  fiecare  centimetru  pătrat  de  corp  și  cu  usturimi  cumplite  la  fiecare  încercare  de  a  deschide  ochii.
Din  ce  cauză?  Habar  n-am!
Mi-am  terminat  curățenia  la  timp,  grație  ajutorului  venit  de  prin  Nemția  cu  o  săptămână  înainte  de  sărbători,  am  făcut  sarmale  și  răcituri  ca  o  bună  gospodină  ce  mă  aflu,  am  grijit  de  cadourile  de  sub  brad  și  ...  gata,  am  murit.  Bucură-te  și  sari  în  sus  de  Crăciun,  Cami,  dacă  mai  poți!


Pentru  mine,  Crăciunul  e  greu  de  dus.  De  patru  ani,  de  când  mama  a  rămas  sus,  în  deal,  fix  în  seara  de  Ajun,  alături  de  bunicii  și  părinții  ei,  culorile  Crăciunului  s-au  schimbat  pentru  mine.  Orice  aș  face,  oricât  m-aș  strădui,  nu  mă  mai  pot  bucura  ca  înainte.
            Singurele  care  mă  mai înfioară,  așa,  ca  pe  vremuri,  sunt  luminițele.  Mi-am  pus  multe  și  în  brad,  și  atârnate  prin  hol,  și  bec  de-ăla  șmecher  care  se  învârte  și  te  amețește  de  cap  cu  atâtea  culori ...




            Ar  trebui  să  țopăi  prin  casă,  de  drag  că  am  omul   meu  drag  lângă  mine.  De  țopăit,  nu  prea,  că  am  vecini  dedesubt  și  au  dreptul  și  ei  la  un  Crăciun  cu  tavanul  intact,  dar  stau  lipită  de  el,  de  nu  mai  poate  săracul  nici  să  respire.
            Are  treabă  în  sufragerie?  Hop  și  eu.  Are  treabă  pe  balcon?  Țuști  după  el!  Montează  lustre  și  pune  luminițele  pe  care  i  le-am  cerut?  Ghici  cine  stă  jos,  lângă  scaunul  pe  care  s-a  cățărat  el   ca  să  ajungă  la  tavan? 
-                       Dar  tu  nu  mai  ai  vase  de  spălat,  femeie,  sau  măcar  altceva  de  făcut  prin  celelalte  camere?  Ia  vezi,  caută-mă  și  pe  acolo,  că  poate  mi  s-o   fi  făcut  de-a  v-ați   ascunselea  și  mie! Și  râde,  și  râde,  și  eu  mă  gândesc:  cum,  pisici  albastre,  să  plec  de  lângă  el,  când  mai  are  doar  câteva  săptămâni  de  stat  cu  mine? !  Băiete,  singura  ta  șansă  să  scapi  de  mine,  este  să   duci  gunoiul!  Chiar  și-așa,  stau  moț  pe  casa  scării,  jinduind  la  întoarcerea  ta,  mai  dihai  ca  după  o  felie  maaaare  de  Tiramisu.
De  când  a  venit,  dintr-o  dată,  toate  grijile  mi  s-au ridicat  de  pe  umeri  și,  în  loc  să  mă  simt  ușurată,  m-am  trezit  tremurând,  cu  nervii  praf,  de  parcă  transferul  ăsta  m-a  lăsat  goală  pe  dinăuntru,  vulnerabilă  ca  un  nou – născut.
Slavă  Domnului  că  și  el  s-a  întins  în  pat,  cu  telecomanda  în  mână!  Cu  fața  spre  el,  mi-am  strecurat  mâna  pe  sub  brațul  lui  și-l  țin  încleștat  de  mă  doare.  Când  își  ridică  capul  de  pe  pernă  și  se  apleacă  spre  mine,  căutându-mi  privirea,  știu  că  a  amorțit  și  că  vrea  să-și  schimbe  poziția.  Slăbesc   strânsoarea,  aștept  să  se  așeze  mai  bine  și  mă  lipesc  și  mai  tare  de  el.
-           Parcă  ai  fi  din  scotch,  așa  te  lipești  de  repede,  mormăie  el  înciudat.

Mi-e  rău,  fizic  mi-e  rău  de  la  atâta  fericire  și  durere  îngemănate  într-o  singură  sărbătoare!

Crăciun  fericit!



vineri, 1 decembrie 2017

Haine pentru mame hot!

                 Pe  vremea  când  barza  își  făcuse  culcuș  prin  buzunarele  mele,  aflarea  unei  rochii  pe  măsura  a  două  ființe  într-una  singură,  constituia  o  adevărată  provocare.
                Prima  și  singura  mea  rochie  de  gravidă,  pe  care  am  purtat-o  în  ambele  ocazii,  a  fost  cadou  de  la  tata.  Tata  era  în  stare  să  vândă  umbrele  de  soare  și  costume  de  baie  eschimoșilor,  iar  de  cumpărat,  pe  vremea  aceea,  era  omul  ideal.  Intra  în  magazin  cu  dezinvoltură,  zâmbea  cu  toată  gura  și  striga  fericit:
-                       Sărut-mâinile,  frumoase  domnițe,  ce  mai  faceți,  ce  noutăți  mai  aveți?  Asta,  pe  lângă  nelipsitele  ciocolate  cu  rom  strecurate  vânzătoarelor  de  fiecare  1  și  8  Martie.  Nu  uita  niciodată,  dar  absolut  niciodată,  nicio  vânzătoare  din  cartier.  Da,  ciocolatele  alea  mici,  cu  1,80  lei  bucata,  făceau  minuni. 
Așa  se  face  că  el  a  fost  primul  anunțat  că  dimineața  vor  primi  marfă  și   așa  m-am  pomenit  cu  o  rochie  de  gravidă,  mărime  universală,  din   stofă  verde.  Până  acasă,  când  eu,   emoționată  la  culme,  am  desfăcut  pachetul,  nu  a  știut  să-mi  spună  ce  culoare  are.  Putea  fi  și  bleomangri  cu  picățele  în  dungi,  nu  conta.  Eram  printre  puținele și  superfericitele   posesoare  de  așa  ceva. 
                De  pantaloni,  ce  să  mai  vorbim ..  nu  se  fabrica  așa  ceva  la  noi  în  țară,  iar  din  Vestul  decadent  nu  aveam  nicio  șansă  să  facem  rost.  Inventiv  din  fire,  soțul  meu  a  găsit  o  soluție  ca  eu  să  nu  renunț  la  pantaloni  pe  întreaga  perioadă  a  sarcinii:  mi-a  cumpărat  bretele.
                Croitoresele  erau  la  mare  căutare,  iar  doamna  care  îmi  lucra  mie  te  miri  ce,   îmi  făcuse  o  bluză  cu  pense,  la  care  atașasem  eu  o  fundiță  din  dantelă  albă.  Prin  urmare,  aveam   haine  de  gravidă  și  pentru  o  ținută  de  birou  și  pentru  o  seară  elegantă,  la  un  cico,  la  cofetăria  din  colț.

Copiii  mei  sunt ,  acum,  oameni  în  toată  firea. 

La  rândul  ei,  fiica  mea  are  trei  băieți.  Deci,  sunt  de  trei  ori  bunică.  Conform  ultimelor  două  ecografe,  cel  mai  mic  dintre  ei  trebuia  să  fie  fetiță.  După  naștere,  mă  sună  fiică-mea:
-                       Suntem  bine,  și  eu  și  copilul,  să  stai  liniștită.  Doar  că  ...,  am  înțepenit  la  auzul  punctelor  de  suspensie...  doar  că,  nu  e  fată!
-                      Cum  adică  nu  e  fată?  Dar  ce  e?  mi-a  țâșnit  mie,  ca  din  praștie,  întrebarea  de  o mie  de  puncte,  negre,  evident!
-           Băiat,  ce  să  fie,  râdea  fiică-mea  la  telefon.  Tot  băiat!

Inutil  să  mai  spun  că  acum  sunt  și  haine  de  alăptare,  și  lenjerie  specială,   pe  numere  și  culori  preferate.  Greu  este  să  alegi,  să  găsești   cele  mai  bune  oferte  pentru  tine  și  pentru   copilașul  tău.



Dacă  aș  fi  ambasadorul  vreunui  magazin  dedicat  gravidelor  sau  proaspetelor  mămici  care  alăptează,  n-aș  sta  pe  gânduri:  prima  alegere,  firesc,  Hotmama.ro.
De  ce?  Pentru  că  și  fiica  mea  a  făcut  alegerea  asta  și  este  extrem  de  încântată,  achiziționând  o  rochie  cobalt,  ca  ochii  ei,  pentru  o  ocazie  specială,  rochie  pe  care  o  poartă  și  acum,  pentru  că  îi  dă  posibilitatea  să  și  alăpteze.


Dacă  aș  fi  ambasadorul  Hotmama.ro,  în  mediul  online,  aș  porni  la  drum  alături  de  Adriana  Târnoveanu,  cu  ale  ei  mărgăritare  de  cuvinte.  Pe  ea,  că  știe  să  brodeze  cuvinte  din  pietre  prețioase,   pentru  copiii  noștri  și  pentru  copiii  din  noi.  Iar  cuvintele  meșteșugit  alcătuite,  la  momentul  potrivit,  te  pot  convinge  să  încerci. 
În  demersul  meu,  aș  avea  nevoie  și  de  Cristina  Lincu,  că  nimic  nu  se  compară  cu  experiența  unei  adânci  încercate  mămici  de  3.  Trei  băieți  năzdrăvani,  desigur.   Ea  știe,  sigur  știe,  nevoile  și  dorințele  celor  care  așteaptă  sau  au  primit,  deja,  cel  mai  de  preț  dar  din  viața  lor. 
Aș  trimite  vorbele  lor  până  hăt,  departe,  peste  mări  și  țări,  cu   Oana  Grozavu,    visătoare  cum  o  știm, hai-hui  prin  lume.
Și  ca  totul  să  fie  perfect,  avem  nevoie  de  sare  și  piper,  nu-i  așa?  De  Em  Sava,  cea  cu  dulce  și  sărat  la  un  loc,  pentru  o  prezentare  ghidușă  a  pijamalelor  care  aduc  vise  dulci  pentru  mămici  și  pitici.

Fiica  mea  avea  trei  ani  când  am  ajuns  acasă,  de  la  maternitate,  cu  frățiorul  ei.  S-a  tot  foit  pe  lângă  el,  s-a  tot  uitat  și,  la  un  moment  dat,   mi-a  cerut  să  o  îmbrac  să  plece  în  oraș.
-           Păi,  ce  să  faci  tu  în  oraș?
-          Să-i  cumpăr  dinți,  că  n-are  cu  ce  mânca,  tu  n-ai  văzut?

Articol  scris  pentru  SuperBlog  2017!