miercuri, 15 noiembrie 2017

Zâne ghidușe într-o zi obișnuită de școală

          Să  tot  fi  avut  vreo  16  ani  pe  atunci.  Era  o  iarnă  de-aia  cu  scârțâieli  la  fiecare  pas  și  în  care  simțeam  cum  căciulița  mea  verde,  tricotată  de  mama  împreună  cu   un  fular  lung,  lung,  aproape  de  doi  metri,  alb  cu  verde,  pe  care  îl  purtam  răsucit  de  două  ori  în  jurul  gâtului,  era  total  ineficientă  în  a-mi  păstra  urechile  și  fruntea  la  o  temperatură  rezonabilă. 
            Nu  știu  câți   își  mai  aduc  aminte  de  meșterii  care  reparau  încălțăminte  la  domiciliu,  asezonând  tocurile  uzate  cu  vestitele  plachiuri  de  metal  sau  pingeleau  întreaga  talpă  a  pantofilor,  de  sunau  ca  la  filmele  cu  Fred  Astaire  atunci  când  mergeai.  Pe-atunci,  o  pereche  de  încălțăminte  din  piele  era  trufanda,  pe  care  o  prețuiai  și  o  păstrai  ani  de  zile.  Ba,  chiar  aveam  încălțăminte  pe  evenimente:  primisem  cadou  o  pereche  de  sandale  negre,  din  piele  întoarsă,  cu  o  curea  finuță  în  jurul  gleznei  și  cu  toc  înalt,  pe  care  o  încălțam  doar  la  nuntă,  la  botez,  la  banchet,  de  fapt,  la  orice   eveniment  important.  Pe  aia  și  doar  pe  aia  și  tot  eram  invidiată  de  moarte  pentru  ea.
            Mi  se  stâlciseră  tocurile  de  la  cizmulițele  mele  galben  pai,  cele  mai  frumoase  cizmulițe  pe  care  le  avusesem  vreodată.  Și  singurele,  la  acea  dată.  Așa  că  tata,  mare  maistru  la  uzină,  le  luase  și   le  dusese  unui  coleg  care, în  timpul  liber,  punea  faimoasele  plachiuri  despre  care  vă  povesteam.  În  seara  cu  pricina,  venise  acasă  cu  ele  învelite  în  ziar,  bucurându-se  anticipat  de  bucuria  pe  care  avea  să  mi-o  facă. 
            N-a  fost  să  fie  așa.  Meșterul  de  ocazie  n-a  găsit  altă  soluție  ca  să-mi  repare  tocurile,  decât  să  taie  din  lungimea  lor.  Spunea  el  că  erau  prea  distruse  și  că  a  înlăturat  porțiunea  aceea.                
           Le-a  pus,  într-adevăr  plachiuri  de  metal,  dar,  tăind  din  tocuri,  vârful  cizmulițelor  se  ridicase  întrebător  spre  mine,  ca  un  condur  de  padișah,  văzut  prin  pozele  din  cartea  de  istorie  de-a  patra.
            A  doua  zi  aveam  teză.  Imposibil  să  lipsesc.  M-am  frământat  toată  noaptea  ce  și  cum  să  fac  și  am  ales  să  risc  și  să  mă  duc  cu  ele  așa  cum  erau.  Pentru  distragerea  atenției,  credeam  eu,  am  îmbrăcat  peste  uniformă  (era  obligatorie  pe  vremea  aceea),  un  bolero  maro  cu   margini  galbene,  pe  care  mi-l  tricotase  tot  mama. 
            Greșit,  total  greșit.  La  culoare  se  asorta  perfect  cu  cizmulițele  buclucașe,  așa  că,  în  loc  să  abată  atenția  de  la  ele,  o  concentra,  într-un  mod  ciudat,  fix  în  vârfurile  răsucite  anapoda  ale  acestora.  Nu  am  ieșit  din  bancă  toată  ziua,  acuzând  o  durere  rebelă  de  stomac,  dar  tot  trebuia  să  mă  duc  acasă,  la  un  moment  dat,  nu-i  așa? 
            Ani  de  zile,   prietenii  și  cunoscuții  m-au  tachinat  în  legătură  cu  ele,  ani  de  zile  am  suportat  comparații  peste  comparații,  până  când,  într-un  târziu,  imaginea  lor  li  s-a  șters  din  memorie  și  lucrurile  au  revenit  la  normal. 
            Am  fost  și  am  rămas  o  romantică.  Una  care  iubește   floricelele,  dantela,  broderiile,  mărgelele  și  tot  ceea  ce  strălucește.  Azi,  la  școala  în  care  lucrez,  am  văzut  fetele  de  la  liceu  îmbrăcate  cu  rochii  elegante.  Nici  prea  scurte,  dar  nici  lungi,  nu  decoltate,  nu  cu  spatele  gol.  Rochii  elegante  și  atât.   Erau  așa  de  frumoase,  strălucind  de  tinerețe,  de exuberanță,  de  încredere  în  ele  și  în  viață!  Nu  știu  ce  eveniment  marcau  sau  dacă,  dimpotrivă,  pur  și  simplu  așa  au  vrut  ele  să  se  îmbrace.  Dar,  în  minte  mi-a  venit  întâmplarea  mea  cu  cizme  și  mi-am  dorit  să  întorc  timpul  și  să  pot  alege  și  eu  cu  ce  să  mă  încalț  și  să  mă  îmbrac  într-o  zi  obișnuită  de  școală.
            De  mult  timp  bântui  pe  Answear.ro,  unde  se  regăsesc  produse  de  îmbrăcăminte,  încălțăminte  și  accesorii  din  branduri  internaționale  de  top.   La  16  ani,  știam  de  unele  dintre  ele,  cele  mai  populare,  Lee,  Levi's,  Adidas,  dar  nu  aveam  acces  la  ele.
            Cum  ar  fi  fost  să  mă  pot  duce  la  școală  fără  uniforma  aceea  posacă,  fără  cordeluța  obligatorie,  îmbrăcată  într-un  vis  albastru  de  la  Simple,  rochie  precum  îi  sună  numele,  simplă  și  minunată  ca  o  dimineață  de  mai?


            Cum  ar  fi  fost  să  mă  încalț  cu  botinele  de  la  Missguided,  cu  floricele, evident,  fără  să  mă  rușinez  ani  de  zile,  ori  de  câte  ori  cineva  își  amintea  de  cele  galbene  cu  model  oriental?


            Sau  cu  cele  de  la  Emu  Australia,  cu  blănița  lor  îmbietoare,  în  care  poți  să  înfrunți  gerul  cel  mai  cumplit,  fără  teamă?


           
           

          
              La încheietură, mi-aș pune bijuteria asta de ceas Nixon - Small Time Teller Black/Blue Gator și gata, aș fi putut să spun că școala este incredibil de ușoară și frumoasă. Trăiască tezele!  







               Nu știu dacă asta ar fi fost o ținută potrivită pentru școală, dar m-aș fi simțit și eu așa cum se simțeau fetele de la liceul nostru, azi, zâne ghidușe într-o zi obișnuită de școală.

                                       Articol scris pentru SuperBlog 2017!