Draga mea prietenă,
Poate îți
va părea un
pic cam neobișnuit
că am ales
să-ți scriu o
scrisoare, da, o
scrisoare adevărată, pe
hârtia asta roz,
cu linii trasate
delicat și cu
floricele stilizate la
fiecare capăt de rând, ca
cele pe care
le scriau domnițele,
pe vremuri, vitejilor
cavaleri plecați la
luptă, să învingă
sau să moară,
cu vălurile lor
drept talisman și
dovadă de credință
și iubire.
sursa foto |
Nu te
speria, nu, nu
m-am apucat de scris romane
de epocă. Nu,
doar mi-a fost
dor de tine
și de zilele
în care, colege
de cameră la
internat fiind, așteptam
cu nerăbdare să
vină poștașul și
să ne aducă
scrisori de la
neconsolații noștri iubiți,
rămași acasă, în
suferință. Bine, am aflat pe
urmă că și
ei consolau, la
rândul lor, fetele
singure, rămase în
așteptarea feților - frumoși
plecați, ca și
noi, la studii
înalte prin alte
orașe, dar asta
face parte dintr-o
altă poveste.
Povestea pe
care vreau să
ți-o spun, însă,
este perfect adevărată.
Și începe așa
cum încep toate
poveștile, cu a fost
odată ... are
și dragoste, și
acțiune, și happy – end,
că altfel cine
ți-ar mai spune-o,
nu crezi?
A fost
odată ca niciodată,
o fată frumoasă.
Cu păr de
noapte înstelată, cu
ochi de mare
răvășită de furtuni,
cu mijlocel de
nimfă zglobie, alergând
desculță în miez
de noapte și
de pădure. Și
în hoinărelile ei,
a joacă și
alint, i-a ieșit
în cale o
cruce de voinic,
cu păr de
castană coaptă, cu
ochi de mură
neagră și cu
palme aspre la
muncă, dar neîntrecute
la dezmierdări.
Și dragostea
lor înflori ocrotită
de codru, de soare, și
de mare, eterna
mare - sfetnic de
încredere și păstrătoare
neîntrecută de secrete.
Flăcăul nu mai
dormea, nu mai
mânca, slăbea văzând
cu ochii, așa
că într-o zi
își luă inima
în dinți și-i spuse
domniței:
- Neîndurătoare
domniță, mi-ai luat
până și visele,
nu mai pot
trăi fără tine,
hai să ne-nsoțim,
să fii a
mea în fiecare
zi, de la
răsărit până la
apus, și în
fiecare noapte, de
când răsar stelele -
nebunele și până
închid și ele
ochii, la mijitul
zorilor. Să fii
a mea până la sfârșitul
lumii, iar într-o
altă viață de
va mai fi,
te-oi căuta, te-oi
găsi și te-oi
face mireasa mea,
iar și iar,
cât o fi
lumea - lume și
pământul – pământ.
Iar domnița, mai
roșie decât boabele
de zmeură pe
care le dibuia
în tainicul lor
culcuș, pe vremea
când mai alerga
încă, nimfă nepăsătoare,
pe poteci neștiute
și neumblate de
picior omenesc, a
plecat privirea-i strălucitoare
și a spus da.
Zvon de nuntă
mare, cu miri
frumoși ca diminețile
de primăvară, se
porni în tot
ținutul. Și cum
nunta nu se
face fără nuni
cu stea în
frunte, ne-am pomenit,
eu și omul meu, prieten
din fragedă pruncie
cu flăcăul robit
de iubire, cu
invitația de a
le fi părinți
de suflet la
sfânta lor cununie.
Din
zorele-nvolburate și-a croit
domnița rochie neasemuită,
din fir de
lună i-au țesut
babele meștere cămașă
mirelui, iar florile
de câmp s-au
strâns în buchete,
să-i însoțească în
drumul lor spre
altar. Iar eu,
eu am cerut
îngăduință stelelor și
ele, binevoitoare, mi-au
împrumutat pulbere de
aur, s-o tivesc
la poalele rochiei
mele, din pânză
albastră, topită la
soare și întărită
de vânt.
sursa foto |
Numai că ...
din tot visul
și din toată
vraja unei povești
cu nuntă, cu
prințesă și prinț,
m-a adus cu
picioarele pe pământ
... un coș.
Da, un coș.
Unul rău și
urât, ca un
blestem al unei
ursitoare, foc și
pară de supărare
că a fost
uitată și neinvitată
la nuntă. Răsărit
fix pe obrazul
meu drept, mai
jos un pic
de ochi și
periculos de aproape
de nas. Da, un coș urât
și rău, ca
de adolescentă pătimașă,
pe obrazul meu
de femeie matură
și nedumerită.
Și uite-așa, cât
ai pocni din
degete, fantezia mea
s-a topit și
disperarea mi-a dus
gândul la tine,
draga și vechea
mea prietenă, tu,
cea care, în
anii adolescenței noastre
nebune, m-ai tot
cercetat și m-ai
tot îmboldit să-ți
spun secretul meu:
ce produse eficiente folosesc,
de reușesc să
am așa o piele sănătoasă. Și
uite-așa, cât ai
pocni a doua
oară din degete,
la ceas de
mare răscruce, de
sărbătoare a vieții
și a dragostei,
obrazul meu se
răzbună, el știe
de ce și
pentru ce, iar
eu, nună mândră
și nerăbdătoare, nu
voi mai fi gata de
selfie, alături de
tinerii însurăței.
Și cine să-mi
sară în ajutor,
cine să mă
scape din robia
grea a neputinței
decât tu, draga
mea prietenă? Mai
știi, vorbeam amândouă
la telefon, acum
vreo câteva săptămâni
și erai teribil
de încântată că
Farmec relanseză linia
de produse Gerovital Stop
Acnee, într-o variantă
extinsă și modernizată,
cu șase produse
inovatoare care oferă
soluții specifice tenului
acneic.
Fericirea ... trebuie
să o cauți,
să lupți pentru
ea, să te
agăți de fiecare
clipă care-ți aduce
senin și mulțumire
în viață, așa
că, de ce
nu? Am declarat
război coșului netrebnic
care mi-a întunecat
bucuria și m-am
pus pe treabă:
prima dată mi-am
curățat toată fața
cu gel spumant
purifiant, adiere blândă
pentru alinarea suferinței
și care a
lăsat în urmă
un ten luminos,
fără impurități.
Apoi, cu grijă,
delicat, am calmat
revolta unui ten
bolnav cu Crema Ultra-Activă, care
ameliorează leziunile nedorite.
Iar la sfârșit,
ca o încununare
a izbânzii mele,
Crema CC Matifiantă
mi-a uniformizat imediat
culoarea din obraji.
Atât de departe
ești, neprețuita mea
prietenă, și totuși,
atât de aproape!
Vezi, ai fost
lângă mine la
greu, chiar dacă
la nunta de
poveste de care-ți
tot pomenesc, ai
lipsit.
Și, nu-i așa
că o asemenea
poveste avea nevoie
de filele astea
roz, cu linii
trasate delicat, și
cu floricele stilizate
la fiecare capăt
de rând, ca
cele pe care
scriau domnițele, pe
vremuri?
Te îmbrățișez cu
dor,
mereu
prietena ta,
sursa foto |
Articol scris
pentru proba sponsorizată
de Farmec, la
SuperBlog 2017!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu