Eu nu voi
fi niciodată o
scriitoare. Pentru că
scriitorul se topește
puțin câte puțin,
picătură cu picătură,
dacă nu scrie
mereu și întotdeauna.
Pe când eu
... eu, când
ar trebui să
scriu, plâng, când
ar trebui să plâng, mă
prefac dimineață senină,
iar când sunt
fericită, o ascund
în buzunarul de
la spate al
singurei mele perechi
de pantaloni cu
buzunare.
Cuvintele mele
sunt asemeni mie:
au zile în care se
aștern singure pe hârtie, se înlănțuie
în tangouri fierbinți
sau valsuri delicate,
ori se zugrăvesc
în tablouri cu
flori și fluturi,
cu fete frumoase
și băieți îndrăgostiți.
Alteori ...
le trag de
coadă, de picioare,
de mâini sau
de ce apuc,
vârâtă până la
cot în călimară
și degeaba.
Cuvintele mele
sunt asemeni mie:
merg greu și
zgomotos, dar imaginează
rapid și silențios.
Dimineața umblă netrezite,
iar seara se
miră ce repede
a trecut timpul.
Și totuși
... există o
maaaare diferență: cuvintele
mele sunt frumoase,
parfumate, delicate, sublime și umile.
Sunt ca florile de Sânziene: te mângâie
pe obraz cu
răcoarea unui pahar
de bragă rece,
îți împletesc părul
în cosițe de
Ileană Cosânzeană, chiar
de ești tuns
chilug și îți
spală picioarele în
apă descântată de
greieri în nopți
fiebinți de vară.
Eu nu.
Eu sunt doar o
imensă cutie cu
bomboane de ciocolată.
Din când în
când, îmi ies
din fire și
mai mănânc câte
una. Până într-o
zi, când mâinile
mele flămânde nu
au să mai
găsească nimic în
cutia de carton.
Și atunci ... de unde vin
ele? De unde
răsar pe biroul
meu zgâriat de cana veche
cu apă minerală
și sirop de
zmeură și desprăfuit
doar sâmbata, și
atunci la două
săptămâni? Cine le
ascunde în tastatura
mea neagră, cu
firimituri printre literele
aproape șterse?
Nu știu.
Și, sinceră
să fiu, nici
nu vreau să aflu.
Dacă m-au căutat și m-au găsit, atunci sunt ale mele. Sunt eu. Cel mai simplu și mai bun eu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu