sâmbătă, 24 iunie 2017

Ca florile de Sânziene

Eu  nu  voi  fi  niciodată  o  scriitoare.  Pentru  că  scriitorul  se  topește  puțin  câte  puțin,  picătură  cu  picătură,  dacă  nu  scrie  mereu  și  întotdeauna.  Pe  când  eu  ...  eu,  când  ar  trebui  să  scriu,  plâng,  când  ar  trebui  să  plâng,  mă  prefac  dimineață  senină,  iar  când  sunt  fericită,  o  ascund  în  buzunarul  de  la  spate  al  singurei  mele  perechi  de  pantaloni  cu  buzunare.
Cuvintele  mele  sunt  asemeni  mie:  au  zile  în  care  se  aștern  singure  pe  hârtie,  se  înlănțuie  în  tangouri  fierbinți  sau  valsuri  delicate,  ori  se  zugrăvesc  în  tablouri  cu  flori  și  fluturi,  cu  fete  frumoase  și  băieți  îndrăgostiți.
Alteori  ...  le  trag  de  coadă,  de  picioare,  de  mâini  sau  de  ce  apuc,  vârâtă  până  la  cot  în  călimară  și  degeaba.
Cuvintele  mele  sunt  asemeni  mie:  merg  greu  și  zgomotos,  dar  imaginează  rapid  și  silențios.  Dimineața  umblă  netrezite,  iar  seara  se  miră  ce  repede  a  trecut  timpul.



Și  totuși  ...  există  o  maaaare  diferență:  cuvintele  mele  sunt  frumoase,  parfumate,  delicate,  sublime  și  umile.    
Sunt  ca  florile  de  Sânziene:  te  mângâie  pe  obraz  cu  răcoarea  unui  pahar  de  bragă  rece,  îți  împletesc  părul  în  cosițe  de  Ileană  Cosânzeană,  chiar  de  ești  tuns  chilug  și  îți  spală  picioarele  în  apă  descântată  de  greieri  în  nopți  fiebinți  de  vară.   
Eu  nu.
Eu  sunt  doar  o  imensă  cutie  cu  bomboane  de  ciocolată.  Din  când  în  când,  îmi  ies  din  fire  și  mai  mănânc  câte  una.  Până  într-o  zi,  când  mâinile  mele  flămânde  nu  au  să  mai  găsească  nimic  în  cutia  de  carton.



Și  atunci ...   de  unde  vin  ele?    De  unde  răsar  pe  biroul  meu  zgâriat  de  cana  veche  cu  apă  minerală  și  sirop  de  zmeură  și  desprăfuit  doar  sâmbata,  și  atunci  la  două  săptămâni?  Cine  le  ascunde  în  tastatura  mea  neagră,  cu  firimituri  printre  literele  aproape  șterse? 

Nu  știu. 

Și,  sinceră  să  fiu,  nici  nu  vreau  să  aflu.

Dacă  m-au  căutat  și  m-au  găsit,  atunci  sunt  ale  mele.  Sunt  eu.  Cel  mai  simplu  și  mai  bun  eu.


vineri, 2 iunie 2017

pot ...

             Pot  să  fac  o  mulțime  de  lucruri.

            Pot  să  citesc,  să  scriu,  să  râd  și  să  plâng  în  același  timp,  pot  să  iubesc  florile  și  să  fiu  egoistă,  păstrându-le   numai  pentru  mine.

            Pot  să  zâmbesc  și  să  spun  mulțumesc  pentru  orice,  oricând   și  oricui. 

            Pot  să  mă  supăr  pe  copiii  mei  și  pe  cei  de  la  școală,  pot  să-i  cert  tare  și  să-i  iubesc  și  mai  tare,  până  la  capătul  vieții  și  dincolo  de  ea.

            Pot  să  duc  dorul  pentru  omul  meu,  iar  atunci  când  aproape  că  mă  doboară,  pot  să-l  sun  și  să  mă  scald  toată,  așa  mare  cum  sunt,  în  glasul  lui.

            Pot  să  mănânc  tort  cu  cremă  de  zahăr  ars,  chiar  dacă  s-a împrăștiat  în  toată  bucătăria  atunci  când  am  vrut  să-l  răstorn  pe  platou.  Sau  pot  să  plâng  lângă  el  de  ciudă  și  de  poftă.

            Pot  să  cânt,  chiar  dacă  trebuie să  baricadez  ușa  de  la  intrare, în  speranța  că  n-o  vor dovedi  vecinii îngroziți.  Sau  pot  să  împușc  toate  păsările  cântătoare  și  toate  trilurile  din  lume.

            Pot  să  cumpăr  o  carte  și  s-o  citesc.  Sau  pot  să  o  țin  lângă  mine  doar,  să  o  mângâi  și  să  o  anticipez.

            Pot  să  am  răbdare.  Pot  să  fiu  cetățeanul  român  model,  cel  care  stă  ore  în  șir  la  coadă  fără  să  crâcnească,  cu  un  scaun  la  îndemână  și  cu  o  carte  în  poșetă.  Sau  pot  să  înjur  pe  facebook  nepăsarea  lor  și  nerăbdarea  mea.

             Pot    iubesc  ploaia  și  să-i  dezmierd  picăturile.  Sau  pot    tun  și    fulger  și  pe  vreme  bună.

Pot  să  lupt  și  pot  să  renunț. 

            Pot  să  felicit  și  pot  să  scrâșnesc  din  măsele.

            Pot  să  visez  și  să  inventez  vise.


            Pot  ...  dar  le-aș  da  pe  toate  ca  să  mai  fiu  copil.  
            Doar  o  vacanță  de  vară.    



duminică, 21 mai 2017

... hai să mergem la bal, prințesă!

Dragă  Lena,
Uite,  mai  e  puțin  și  se  gată  și  ziua  de  azi.  Cum  și  ce???  Păi,  e  ziua  care-ți poartă  numele,  ai  uitat???  Ce  te  încrunți  așa,  care-i  problema  că  nu  mai  ești  aici?  Știu,  știu,  dar  asta  nu  înseamnă  că  îți  strică  un  gând  în  plus  și  o  lacrimă  căzută  pe  furiș  peste  rândurile  mele.
Cu  ce  vrei  să  încep?  În  lumea  noastră,  aici,  jos,  timpul  a  luat-o  razna  -  e  luna  mai  și  e  destul  de  frig,  încă,   la  Uricani,  și  bujorii  au  înflorit  târziu  și  prea  dintr-o  dată,  probabil  că  s-au  speriat  că  le  trece  timpul  și  nu  mai  apucă  să  se  deschidă.  

sursa  foto


Vreme  numai  bună   pentru  cuvinte  încrucișate.  Mai  știi?  Încurcai  fișele  de  la  centrala  telefonică  în  care  lucrai,  cu  gândul  la  definițiile  pe  care  ți  le  strecurasem,  mișelește,  în  ureche,  conștientă  fiind  că  nu  te  poți  concentra  la  maxim  și  am  șanse  mai  mari  să  rezolv  prima  careul  cu  pricina.  Nu  râde,  nu-mi  aduce  aminte  că  mai  luam  și  bătaie,  în  orele  cu  mai  puține  apeluri  telefonice  de  dirijat. 

Toată  ziua  de  azi  a  lătrat  un  câine  pe-afară.  Supărat  rău,  dar  rău  de  tot,  patrupedul  ăsta.  Așa  mi-am  adus  aminte  de  surioara  ta,  Sanda.  Mi-am  adus  aminte  cum  mergeam  amândouă  liniștite  pe  drum,  spre  Casa  de  Copii  din  Sterminos  și  un  dulău  cât  dulapul  s-a  gândit  el  că  noi  nu  avem  ce  căuta  pe  acolo.  Și  s-a  repezit  spre  noi,  lătrând  și  mârâind,  arătându-și  colții  fioroși.  Pe  moment,  am  înțepenit  amândouă.  Apoi,  încet -  încet,  Sanda  s-a  strecurat  în  spatele  meu.  Câinele,  zdup  și  el  într-o  parte,  parcă  urmărind-o.  Sanda  -  pâș -  pâș  într-o  parte.  Câinele  după  ea.  Eu  eram  turnată  în  praful  drumului,  ca  un  catarg  de  corabie,  iar  ea  se  învârtea  în  jurul  meu  ca  un  titirez.  Câinele  după  ea.  Cred  că  dacă  îmi  găseam  sufletul  și  reușeam  să  fug,  niciunul  dintre  ei  nu  ar  fi  observat,  ocupați  fiind  să  deseneze  cercuri,  fugind  unul  după  altul.  Noroc  că  mai  circulau  oameni  pe  drumul  ăla  și  s-a  milostivit  un  bărbat  să  alunge  dihania,  că  și  azi  mai  bolboroseam,  poate,  stai,  cuțu,  stai,  iar  Sanda  ar  fi  săpat  tranșee,  învârtindu-se  cu  animalul  după  ea.

Mă  dau  rotundă  și  fac  haz  de  necaz,  dar  să  știi  că  sunt  tristă  și  mi-e  dor  de  tine.  Și  mă  doare  că  ai  plecat  așa  de  repede  și  că  n-am  putut  să  vin  să  te  văd.  Era  prea  imediat  după  plecarea  mamei  și  n-am  putut  trece  încă  o  dată  prin  asta.  Tu  știi  asta,  nu-i  așa?

Și  mai  știi  ceva?  Dacă  mă  gândesc  mai  bine,  nici  nu  ai  plecat  prea  departe,  doar  aici,  la  o  bătaie  de  inimă  depărtare,  așezată  frumos  și  în  liniște,  așa  cum  ți-a  fost  făptura  întreagă,  de  altfel,   în  amintirile  și  urmele  lăsate  de  pașii  mei  prin  viață. 

Și  de  ziua  asta  sfântă,  îmi  închipui  că-ți  șoptesc  la  ureche:  hai  să  mergem  la  bal,  prințesă!  la  balurile  tinereții  noastre,  de  primăvară  și  de  toamnă,  de  iarnă  și  de  toate  câte  erau  și  nu  mai  sunt.

Așa-i  că  mai  știi?

sursa  foto

miercuri, 17 mai 2017

De ziua dorului

         Îmi  este  atât  de  dor,  că  mă  doare  blocul  în  care  stau,  și  școala  în  care  lucrez,  și  curcubeul  ieșit  după  ploaie,  și  ploaia  căzută  prea  mult,  și  soarele  zgârcit,  și  ...
         Îmi  este  atât  de  dor,  că-mi  vine  să  mușc  din  pădurea  de  la  colțul  ferestrei  din  sufragerie,  să  dau  cu  pumnii  și  să  strig  a  pustiu  ...
         Doar  florile  aduse  de  tata,  cu  trenul,  din  Oltenia  fierbinte  ca  jalea  mea  după  mama,  mă  mai  ostoiesc.
         Bujori,  lămâiță  și  primii  trandafiri  ...

     

                    




           Sunt  flori  de  la  țară,  prăfuite  și  pârguite  simplu,  cu  fire   de  buruieni  rătăcite  printre  ele  că,  de,  tata  e  bătrân  și  nu  le  mai  vede  pe  toate,  sau  nu  se  mai  poate  apleca  chiar  după  fiecare ...
          
           Sunt  flori  de  grădiniță  din  fața  casei, vecine  cu zorelele și regina -  nopții, cu  roșul  nerușinat  al  căpșunilor  și  cu  puiul  galben-păpădie  strecurat  hoțește  printre  ochiurile  de  sârmă  ale  gardului.  Dincolo,  cloșca  piuie  când  și  când,  așteptând  ca  micuțul  să  se  furișeze  înapoi,  sub  aripa  ei  ocrotitoare.
         
           Bujori,  lămâiță,  primii  trandafiri  ...  unul  s-a  aplecat  buimac  peste  marginea  paharului.  L-a  toropit  căldura  din  tren  și  drumul lung  până  la  mine.
          
           De  cine  mi-e  dor  mai  tare  și  mai  tare?  De  mama  mi-e  dor  cu  gândul  și  cu  viața,  cu  grija  de  copiii  și  nepoții  mei,  cu  amintiri  din  vremuri  în  care  mă  ținea  de  mână  și  mă  învăța  să  cânt.  Stai,  ăsta  a  fost  singurul  lucru  pe  care  nu  l-am  învățat  de  la  ea!  
          Cu  talentul  nu  te  pui!
         De  omul  meu  mi-e  dor  cu  mâinile,  cu  urechile,  cu  tălpile  prea  reci  în așternutul  singur,  cu  inima,  cu  gura,  cu  ochii,  cu  visele  și  cu  vorbele  de  alint.  Îl  simt  cum  roșește  la  telefon  când  îi  spun:  mi-e  dor  de  tine  de  mor!  Nu  zice  nimic. 

         Nu  știe  ce  să  zică.  Știe  doar  să  fie  viața  mea  pe  pământ.
          

duminică, 9 aprilie 2017

Ori bijutier, ori hoț! Ori amândouă!

            Când  eram  copil,  de-abia  așteptam  să  mă  trimită  mama  la  cumpărături,  în  centrul  vechi  al  orașului,  acolo  unde  mai  dăinuia,  încă,  piața  mare:  mormane  de  fructe,  verdeață,  carne,  lapte  și  brânză,  alături  de  tarabele  cu  haine,  încălțăminte,  animale  de  companie  și  gablonzuri.  Acolo  era  viața  mea:  printre  bijuteriile  ieftine,  cu   pietricele  colorate,  cu  șiragurile  lungi,  lungi  de  mărgele,  pe  care  le  puteai  răsuci  de  două-trei  ori  în  jurul  gâtului.
            Mai  târziu,  adult  fiind,  mi-am  bucurat  sufletul  și  ochii  pe  site–urile  de  profil,  devenind  o  enciclopedie ambulantă în ceea ce privește magazinele online și  brandurile  specializate  în  comercializarea  bijuteriilor  și  accesoriilor.
Sunt  nebună  după  bijuterii.  Nu  am  un  metal  anume,  nicio  piatră  preferată  dar,  când  sunt  prea  tristă,  sau  prea  obosită,  vederea  perlelor  mă  alină  mai  ceva  decât  un  balsam  binefăcător  aplicat  peste  o  rană  deschisă.
În  micul  nostru  orășel  de  munte  nu  avem  mall.  Așa  că  orice  vizită  într-un  mare  oraș,  se  termină,  inevitabil,  la  mall.  Greu  de  ghicit  de  ce  magazin  mi  se  lipesc  ochii,  nu-i  așa?


Așa  am  descoperit  magazinele  Splend'or,  cu  vitrinele  lor  imense,  doldora  de  bijuterii  și  ceasuri  perfecte  pentru  orice  buzunar  și  pentru  orice  ocazie.  Și  dacă  nu  ai  nicio  ocazie  la  orizont,  nu-i  bai,  poți  să-ți  faci  una  special  pentru  tine:  de  bucuria  copiilor  tăi,  de  răsăritul  soarelui  după  ploaie,  de  prima  narcisă  apărută  pe  munte  în  primavărara  asta  descentrată.  Și  un   lucru  foarte  important:  aici  vei  fi  salvat,  întotdeauna,  atunci  când  vei  avea  nevoie  de  idei  de  cadouri  pentru  cei  dragi.



Una  peste  alta,  am  intrat  în  magazin  cu  gândul  să  cumpăr  un  cadou   pentru  o  prietenă  dragă,  pe  care  nu  o  mai  văzusem  de  mulți  ani.  Stabilită  în  altă  țară,  venise  cu  o  problemă  de  moștenire  în  orașul  copilăriei  și,  deși  păstram  legătura  telefonic  și  online,  m-am  bucurat  foarte  tare  atunci  când  m-a  contactat  și  mi-a  cerut  să  ne  vedem. 
De  departe,  cel  mai  mult  îmi  plac  brățările.  Multe.  Să  le  aud  clinchetul  la  fiecare  mișcare,  să  le  simt  încolăcindu-se  ca  o  felină  în  jurul  încheieturii  mele,  să  le  văd  scânteind  ori  de  câte  ori  întind  mâna  ca  să  iau,  să  dau,  sau  să  scriu  ceva. 
Brandurile  comercializate  de  Splend'or  sunt  multe,  dar  Majorica  mi-a  atras  atenția  de  la  început,  datorită  asocierii  numelui  cu  perlele  produse  în insula  Mallorca,  Spania,  renumite  pentru  simplitate,  calitate  și  pasiune.  Da,  sunt  pasionale  perlele,  sunt  intime  și  unice.  Odată  purtate,  se  pliază  pe  dorințele  și visurile  tale,  devenind  parte  din  tine.




Credeți-mă,  n-am  văzut-o  de  la  început.  A  sărit  pe  mine,  pur  și  simplu.  A  fost  de  parcă  avea  numele  meu  gravat  pe  ea.  Se  potrivea  perfect  la  mâna  mea  stângă,  se  alinta  și  mă  făcea  să  mă  simt  frumoasă.  



Dar ...  eu  venisem  pentru  un  cadou,  nu  să-mi  cumpăr  mie  ceva ...  și  asta  se  dovedea  a  fi  o  mare  problemă.
Și  mi-am  amintit  de  un  fost  prieten  din  liceu.  Pe  vremea  aceea,  bijuteriile  din  metale  prețioase  erau  prohibite,  trebuia  să  te  înscrii  pe  liste  de  așteptare   chiar  și  pentru  verighete.  Prietenul  meu  făcuse  rost  de  un  lănțișor  lung,  dintr-un  material  care  nu-și  schimba  culoarea,  nu  mai  țin  minte  despre  ce  material  era  vorba.  Și,  pentru  a  pecetlui  legătura  noastră,  a  rupt  lănțișorul  și  a  făcut  două  brățări  identice,  câte  una  pentru  fiecare. 
Nu,  eu  nu  aveam  de  gând  să rup  brățara.  Ar  fi  fost  ca  și  cum  mi-aș  fi  rupt  mâna.  Dar  am  mai  cumpărat  una  la  fel,  iar  atunci  când  i-am  oferit- o  prietenei  mele,  și-a  amintit  și  ea  de  întâmplarea  cu  pricina  și  mi-a  mulțumit,  vădit  emoționată  de  gest.
Sunt  nebună  după  bijuterii.  Pot  să  stau  ore  în  șir  în  fața  vitrinelor  strălucitoare,  pot  să  probez  bijuterie  după  bijuterie,  să  inventez  povești  cu  și  despre  ele,  să  le  vorbesc  și  să  le  ascult  ca  pe  cele  mai  bune  prietene  ale  mele.
Vorba  soțului   meu,  după  ce,  într-un  final,  reușise  să  mă  scoată  din  magazin:
-   Într-o  viață  anterioară,  tu  ai  fost  ori  bijutier,  ori  hoț. Ori  amândouă!

Articol  scris  pentru  Spring  SuperBlog  2017!





joi, 6 aprilie 2017

Eu cu degetele, el cu furculița, evident!

            Castronul  de  plastic  verde  e  plin ochi  cu  cartofi  aurii,  fierbinți  ca  păcatul  și  aromați  ca  ispita  unei  dimineți  de  vacanță.

sursa  foto

            Masa  este  aranjată  pentru  trei  persoane,  dar  sunt  patru  tacâmuri.  Patru  persoane.
            Zâmbesc.  Nici  măcar  mama  nu  a  putut  înțelege  niciodată  de  ce  mâncăm  amândoi,  și  eu  și  bărbatul  meu,  din  aceeași  farfurie.  De  la  început.  De  la  primii  cartofi  prăjiți  pe  care  i-am  împărțit  în  timp  ce  ne  uitam  la  un  film  ”cu  bătaie”,  la  un  video  închiriat  cu  ora. 
            E  mai  bună  mâncarea  așa,  mai  dulce  și  mai  spornică.  
         Ni  se  unesc  capetele  deasupra  farfuriei,  ne  ciocnim  și  râdem.  Furculițele  noastre  se  înfig  amândouă  deodată,  în  aceeași  bucățică  de  carne.  Dacă  a  lui  se  rupe  mai  mare,  renunță.  Așteaptă  cuminte  și  o  ia  pe  cea  mai  mică.  Știe  că  pe  mine  ”mă  dor  genunchii”  de  la  prea  mulți  cartofi.  E  mai  bună  carnea,  că  doar  nu  este  legumă  mai  gustoasă  decât  ea,  nu-i  așa?
            Câteodată,  eu  mănânc  cu  degetele,  el  cu  furculița. Nu  se  supără.  Mă  lasă  să  înmoi  cocoloșul  de  pâine  și  să-l  pescuiesc  din  sos  și  abia  după  aceea  furculița  lui  adună  atent  mâncarea  din  farfurie.   Întotdeauna  el  mănâncă  cu  furculița  și  niciodată  cu  cele  din  plastic. Chiar  și  la  cabană,  în  creierii  Retezatului,  când  toți  ceilalți  aveau  tacâmuri  și  farfurii  din  plastic,  el  despacheta  calm  furculița,  cuțitul  și  lingura  de  inox,  aduse  de  acasă  într-un  săculeț  de  pânză  cu  flori  de  maci  cusute  cu  mătase  roșie.  Cadou  de  la  mama,  special  pentru  el. 

            Ne  sună  băiatul,  într-o  dimineață  de  sâmbătă:
-           Ce  faceți  diseară? 
-          Ei, mamă,  și  tu!  Ca  bătrânii,  acasă.
-          Venim  pe  la  voi  și  avem  o  surpriză,  să  nu  gătești  nimic,  auzi? 
-          Mă  rog,  dacă  tu  zici  ...  așa  să  fie!  Dar,  despre  ce  este  vorba?
-          Păi,  mai  este  supriză  dacă-ți  spun?!
M-a  cam  strâns  pe  mine  stomacul,  dar  m-am  conformat,  așa  că,  atunci  când  ei  au  venit,  masa  mea  era  goală -  goluță,  fapt  de  necrezut  și  de  nemaintâlnit  până  atunci.
Nu  aduseseră  nici  ei  nimic,  dar  starea  mea  de  confuzie  s-a  risipit   imediat  ce  la  ușă  și-au  făcut  apariția  cutii  și  cutiuțe  magice,  cu  mâncare  chinezească,  mirosind  demențial  și   arătând  într-un  mare,  mare  fel.



Le-am  desfăcut  imediat,  ca un  copil  nerăbdător  să-și  vadă cadourile,  în  dimineața  de  Crăciun.  Dar,  pe  măsură  ce  le  desfăceam  și  le  așezam  frumos  pe  masă,  mi-am  dat  seama  de  două  lucruri:  primul  -  nu  găseam  niciunde  bețișoarele  sau  tacâmurile  aferente  și  al  doilea  -  cel  mai  important  -  era  câte  o  cutie  din  fiecare  fel!  Păi,  dacă  vrem  toți  același  fel,  ce  ne facem?
-                Unu:  mamă  dragă,  tu  mănânci  cu  degetele  aproape  orice  fel  de  mâncare  solidă,  de  ce  te  deranjează  tocmai  pe  tine  lipsa  tacâmurilor?  Doi:  asta  se  cheamă  Share  your  box,  mai  pe  înțeles:  iei  din  fiecare  cutie  câte  un  pic,  îți  lingi  degetele  bine  de  tot  și  o  dai  mai  departe,  celui  care  vrea  să  guste.  Și  tot  așa,  cu  fiecare  fel  de  mâncare.
Ce    mai  spun:  m-am  distrat  copios.    
În  afară  de  faptul    i-am  stresat  pe  fiecare  în  parte,  taman  când  își  duceau  dumicatul  la  gură,  zorindu-i    nu  mai  am  răbdare,  am  gustat  pe  săturate  din  minunile  numite  pui  Sichuan,  pui  Gong  Bao,  pui  pe  plită  încinsă,  rață  în  sos  chinezesc,  salată  cu  urechi  de  lemn,  prăjitură  cu  morcovi  și  ghimbir,  supă  de  bambus  cu  vită,  de-mi  țâșneau  cuvintele  din  gură  cu  flăcări,  ca  la  dragonii  chinezești  din  desene  animate. 
Sătulă  și  bine-dispusă,  înainte  de  plecarea  copiilor  mi-am  adus  aminte:
-                      Ai  cheltuit o  avere,  băiete,  pentru  așa  ceva.  Hai să-ți  dea  mama  câte  ceva,  să  mai  ”amortizezi”  din  pagubă.
Au  plecat  râzând  de  mine,  fără  să  primească ”bacșiș”,  așa  cum  sunase  replica  băiatului.
-                      Dacă  ți-a  plăcut  și  să  nu  zici  nu,  că  nu  te-am  mai  văzut  de  mult  timp  așa  veselă,  descarcă  noua  aplicație  Wu – Xing  pe  telefon,  comandă  cu  15%  discount  și  share – uiește  cu  cine  vrei  tu  minunățiile  din  cutii.  Vezi,  nu-mi  trebuie  bacșiș  pentru  amortizare  ...



M-am  învățat  cu  nărav.  
Filmul  de  sâmbătă  seara  nu  mai  are  farmec  dacă  nu  share – uiesc  o  cutie  cu  mâncare  chinezească  de  la  Wu - Xing,  cu  jumătatea  mea. 
Eu  cu degetele,  el  cu  furculița,  evident!



Articol  scris  pentru  Spring  SuperBlog  2017!