duminică, 21 mai 2017

... hai să mergem la bal, prințesă!

Dragă  Lena,
Uite,  mai  e  puțin  și  se  gată  și  ziua  de  azi.  Cum  și  ce???  Păi,  e  ziua  care-ți poartă  numele,  ai  uitat???  Ce  te  încrunți  așa,  care-i  problema  că  nu  mai  ești  aici?  Știu,  știu,  dar  asta  nu  înseamnă  că  îți  strică  un  gând  în  plus  și  o  lacrimă  căzută  pe  furiș  peste  rândurile  mele.
Cu  ce  vrei  să  încep?  În  lumea  noastră,  aici,  jos,  timpul  a  luat-o  razna  -  e  luna  mai  și  e  destul  de  frig,  încă,   la  Uricani,  și  bujorii  au  înflorit  târziu  și  prea  dintr-o  dată,  probabil  că  s-au  speriat  că  le  trece  timpul  și  nu  mai  apucă  să  se  deschidă.  

sursa  foto


Vreme  numai  bună   pentru  cuvinte  încrucișate.  Mai  știi?  Încurcai  fișele  de  la  centrala  telefonică  în  care  lucrai,  cu  gândul  la  definițiile  pe  care  ți  le  strecurasem,  mișelește,  în  ureche,  conștientă  fiind  că  nu  te  poți  concentra  la  maxim  și  am  șanse  mai  mari  să  rezolv  prima  careul  cu  pricina.  Nu  râde,  nu-mi  aduce  aminte  că  mai  luam  și  bătaie,  în  orele  cu  mai  puține  apeluri  telefonice  de  dirijat. 

Toată  ziua  de  azi  a  lătrat  un  câine  pe-afară.  Supărat  rău,  dar  rău  de  tot,  patrupedul  ăsta.  Așa  mi-am  adus  aminte  de  surioara  ta,  Sanda.  Mi-am  adus  aminte  cum  mergeam  amândouă  liniștite  pe  drum,  spre  Casa  de  Copii  din  Sterminos  și  un  dulău  cât  dulapul  s-a  gândit  el  că  noi  nu  avem  ce  căuta  pe  acolo.  Și  s-a  repezit  spre  noi,  lătrând  și  mârâind,  arătându-și  colții  fioroși.  Pe  moment,  am  înțepenit  amândouă.  Apoi,  încet -  încet,  Sanda  s-a  strecurat  în  spatele  meu.  Câinele,  zdup  și  el  într-o  parte,  parcă  urmărind-o.  Sanda  -  pâș -  pâș  într-o  parte.  Câinele  după  ea.  Eu  eram  turnată  în  praful  drumului,  ca  un  catarg  de  corabie,  iar  ea  se  învârtea  în  jurul  meu  ca  un  titirez.  Câinele  după  ea.  Cred  că  dacă  îmi  găseam  sufletul  și  reușeam  să  fug,  niciunul  dintre  ei  nu  ar  fi  observat,  ocupați  fiind  să  deseneze  cercuri,  fugind  unul  după  altul.  Noroc  că  mai  circulau  oameni  pe  drumul  ăla  și  s-a  milostivit  un  bărbat  să  alunge  dihania,  că  și  azi  mai  bolboroseam,  poate,  stai,  cuțu,  stai,  iar  Sanda  ar  fi  săpat  tranșee,  învârtindu-se  cu  animalul  după  ea.

Mă  dau  rotundă  și  fac  haz  de  necaz,  dar  să  știi  că  sunt  tristă  și  mi-e  dor  de  tine.  Și  mă  doare  că  ai  plecat  așa  de  repede  și  că  n-am  putut  să  vin  să  te  văd.  Era  prea  imediat  după  plecarea  mamei  și  n-am  putut  trece  încă  o  dată  prin  asta.  Tu  știi  asta,  nu-i  așa?

Și  mai  știi  ceva?  Dacă  mă  gândesc  mai  bine,  nici  nu  ai  plecat  prea  departe,  doar  aici,  la  o  bătaie  de  inimă  depărtare,  așezată  frumos  și  în  liniște,  așa  cum  ți-a  fost  făptura  întreagă,  de  altfel,   în  amintirile  și  urmele  lăsate  de  pașii  mei  prin  viață. 

Și  de  ziua  asta  sfântă,  îmi  închipui  că-ți  șoptesc  la  ureche:  hai  să  mergem  la  bal,  prințesă!  la  balurile  tinereții  noastre,  de  primăvară  și  de  toamnă,  de  iarnă  și  de  toate  câte  erau  și  nu  mai  sunt.

Așa-i  că  mai  știi?

sursa  foto

miercuri, 17 mai 2017

De ziua dorului

         Îmi  este  atât  de  dor,  că  mă  doare  blocul  în  care  stau,  și  școala  în  care  lucrez,  și  curcubeul  ieșit  după  ploaie,  și  ploaia  căzută  prea  mult,  și  soarele  zgârcit,  și  ...
         Îmi  este  atât  de  dor,  că-mi  vine  să  mușc  din  pădurea  de  la  colțul  ferestrei  din  sufragerie,  să  dau  cu  pumnii  și  să  strig  a  pustiu  ...
         Doar  florile  aduse  de  tata,  cu  trenul,  din  Oltenia  fierbinte  ca  jalea  mea  după  mama,  mă  mai  ostoiesc.
         Bujori,  lămâiță  și  primii  trandafiri  ...

     

                    




           Sunt  flori  de  la  țară,  prăfuite  și  pârguite  simplu,  cu  fire   de  buruieni  rătăcite  printre  ele  că,  de,  tata  e  bătrân  și  nu  le  mai  vede  pe  toate,  sau  nu  se  mai  poate  apleca  chiar  după  fiecare ...
          
           Sunt  flori  de  grădiniță  din  fața  casei, vecine  cu zorelele și regina -  nopții, cu  roșul  nerușinat  al  căpșunilor  și  cu  puiul  galben-păpădie  strecurat  hoțește  printre  ochiurile  de  sârmă  ale  gardului.  Dincolo,  cloșca  piuie  când  și  când,  așteptând  ca  micuțul  să  se  furișeze  înapoi,  sub  aripa  ei  ocrotitoare.
         
           Bujori,  lămâiță,  primii  trandafiri  ...  unul  s-a  aplecat  buimac  peste  marginea  paharului.  L-a  toropit  căldura  din  tren  și  drumul lung  până  la  mine.
          
           De  cine  mi-e  dor  mai  tare  și  mai  tare?  De  mama  mi-e  dor  cu  gândul  și  cu  viața,  cu  grija  de  copiii  și  nepoții  mei,  cu  amintiri  din  vremuri  în  care  mă  ținea  de  mână  și  mă  învăța  să  cânt.  Stai,  ăsta  a  fost  singurul  lucru  pe  care  nu  l-am  învățat  de  la  ea!  
          Cu  talentul  nu  te  pui!
         De  omul  meu  mi-e  dor  cu  mâinile,  cu  urechile,  cu  tălpile  prea  reci  în așternutul  singur,  cu  inima,  cu  gura,  cu  ochii,  cu  visele  și  cu  vorbele  de  alint.  Îl  simt  cum  roșește  la  telefon  când  îi  spun:  mi-e  dor  de  tine  de  mor!  Nu  zice  nimic. 

         Nu  știe  ce  să  zică.  Știe  doar  să  fie  viața  mea  pe  pământ.
          

duminică, 9 aprilie 2017

Ori bijutier, ori hoț! Ori amândouă!

            Când  eram  copil,  de-abia  așteptam  să  mă  trimită  mama  la  cumpărături,  în  centrul  vechi  al  orașului,  acolo  unde  mai  dăinuia,  încă,  piața  mare:  mormane  de  fructe,  verdeață,  carne,  lapte  și  brânză,  alături  de  tarabele  cu  haine,  încălțăminte,  animale  de  companie  și  gablonzuri.  Acolo  era  viața  mea:  printre  bijuteriile  ieftine,  cu   pietricele  colorate,  cu  șiragurile  lungi,  lungi  de  mărgele,  pe  care  le  puteai  răsuci  de  două-trei  ori  în  jurul  gâtului.
            Mai  târziu,  adult  fiind,  mi-am  bucurat  sufletul  și  ochii  pe  site–urile  de  profil,  devenind  o  enciclopedie ambulantă în ceea ce privește magazinele online și  brandurile  specializate  în  comercializarea  bijuteriilor  și  accesoriilor.
Sunt  nebună  după  bijuterii.  Nu  am  un  metal  anume,  nicio  piatră  preferată  dar,  când  sunt  prea  tristă,  sau  prea  obosită,  vederea  perlelor  mă  alină  mai  ceva  decât  un  balsam  binefăcător  aplicat  peste  o  rană  deschisă.
În  micul  nostru  orășel  de  munte  nu  avem  mall.  Așa  că  orice  vizită  într-un  mare  oraș,  se  termină,  inevitabil,  la  mall.  Greu  de  ghicit  de  ce  magazin  mi  se  lipesc  ochii,  nu-i  așa?


Așa  am  descoperit  magazinele  Splend'or,  cu  vitrinele  lor  imense,  doldora  de  bijuterii  și  ceasuri  perfecte  pentru  orice  buzunar  și  pentru  orice  ocazie.  Și  dacă  nu  ai  nicio  ocazie  la  orizont,  nu-i  bai,  poți  să-ți  faci  una  special  pentru  tine:  de  bucuria  copiilor  tăi,  de  răsăritul  soarelui  după  ploaie,  de  prima  narcisă  apărută  pe  munte  în  primavărara  asta  descentrată.  Și  un   lucru  foarte  important:  aici  vei  fi  salvat,  întotdeauna,  atunci  când  vei  avea  nevoie  de  idei  de  cadouri  pentru  cei  dragi.



Una  peste  alta,  am  intrat  în  magazin  cu  gândul  să  cumpăr  un  cadou   pentru  o  prietenă  dragă,  pe  care  nu  o  mai  văzusem  de  mulți  ani.  Stabilită  în  altă  țară,  venise  cu  o  problemă  de  moștenire  în  orașul  copilăriei  și,  deși  păstram  legătura  telefonic  și  online,  m-am  bucurat  foarte  tare  atunci  când  m-a  contactat  și  mi-a  cerut  să  ne  vedem. 
De  departe,  cel  mai  mult  îmi  plac  brățările.  Multe.  Să  le  aud  clinchetul  la  fiecare  mișcare,  să  le  simt  încolăcindu-se  ca  o  felină  în  jurul  încheieturii  mele,  să  le  văd  scânteind  ori  de  câte  ori  întind  mâna  ca  să  iau,  să  dau,  sau  să  scriu  ceva. 
Brandurile  comercializate  de  Splend'or  sunt  multe,  dar  Majorica  mi-a  atras  atenția  de  la  început,  datorită  asocierii  numelui  cu  perlele  produse  în insula  Mallorca,  Spania,  renumite  pentru  simplitate,  calitate  și  pasiune.  Da,  sunt  pasionale  perlele,  sunt  intime  și  unice.  Odată  purtate,  se  pliază  pe  dorințele  și visurile  tale,  devenind  parte  din  tine.




Credeți-mă,  n-am  văzut-o  de  la  început.  A  sărit  pe  mine,  pur  și  simplu.  A  fost  de  parcă  avea  numele  meu  gravat  pe  ea.  Se  potrivea  perfect  la  mâna  mea  stângă,  se  alinta  și  mă  făcea  să  mă  simt  frumoasă.  



Dar ...  eu  venisem  pentru  un  cadou,  nu  să-mi  cumpăr  mie  ceva ...  și  asta  se  dovedea  a  fi  o  mare  problemă.
Și  mi-am  amintit  de  un  fost  prieten  din  liceu.  Pe  vremea  aceea,  bijuteriile  din  metale  prețioase  erau  prohibite,  trebuia  să  te  înscrii  pe  liste  de  așteptare   chiar  și  pentru  verighete.  Prietenul  meu  făcuse  rost  de  un  lănțișor  lung,  dintr-un  material  care  nu-și  schimba  culoarea,  nu  mai  țin  minte  despre  ce  material  era  vorba.  Și,  pentru  a  pecetlui  legătura  noastră,  a  rupt  lănțișorul  și  a  făcut  două  brățări  identice,  câte  una  pentru  fiecare. 
Nu,  eu  nu  aveam  de  gând  să rup  brățara.  Ar  fi  fost  ca  și  cum  mi-aș  fi  rupt  mâna.  Dar  am  mai  cumpărat  una  la  fel,  iar  atunci  când  i-am  oferit- o  prietenei  mele,  și-a  amintit  și  ea  de  întâmplarea  cu  pricina  și  mi-a  mulțumit,  vădit  emoționată  de  gest.
Sunt  nebună  după  bijuterii.  Pot  să  stau  ore  în  șir  în  fața  vitrinelor  strălucitoare,  pot  să  probez  bijuterie  după  bijuterie,  să  inventez  povești  cu  și  despre  ele,  să  le  vorbesc  și  să  le  ascult  ca  pe  cele  mai  bune  prietene  ale  mele.
Vorba  soțului   meu,  după  ce,  într-un  final,  reușise  să  mă  scoată  din  magazin:
-   Într-o  viață  anterioară,  tu  ai  fost  ori  bijutier,  ori  hoț. Ori  amândouă!

Articol  scris  pentru  Spring  SuperBlog  2017!





joi, 6 aprilie 2017

Eu cu degetele, el cu furculița, evident!

            Castronul  de  plastic  verde  e  plin ochi  cu  cartofi  aurii,  fierbinți  ca  păcatul  și  aromați  ca  ispita  unei  dimineți  de  vacanță.

sursa  foto

            Masa  este  aranjată  pentru  trei  persoane,  dar  sunt  patru  tacâmuri.  Patru  persoane.
            Zâmbesc.  Nici  măcar  mama  nu  a  putut  înțelege  niciodată  de  ce  mâncăm  amândoi,  și  eu  și  bărbatul  meu,  din  aceeași  farfurie.  De  la  început.  De  la  primii  cartofi  prăjiți  pe  care  i-am  împărțit  în  timp  ce  ne  uitam  la  un  film  ”cu  bătaie”,  la  un  video  închiriat  cu  ora. 
            E  mai  bună  mâncarea  așa,  mai  dulce  și  mai  spornică.  
         Ni  se  unesc  capetele  deasupra  farfuriei,  ne  ciocnim  și  râdem.  Furculițele  noastre  se  înfig  amândouă  deodată,  în  aceeași  bucățică  de  carne.  Dacă  a  lui  se  rupe  mai  mare,  renunță.  Așteaptă  cuminte  și  o  ia  pe  cea  mai  mică.  Știe  că  pe  mine  ”mă  dor  genunchii”  de  la  prea  mulți  cartofi.  E  mai  bună  carnea,  că  doar  nu  este  legumă  mai  gustoasă  decât  ea,  nu-i  așa?
            Câteodată,  eu  mănânc  cu  degetele,  el  cu  furculița. Nu  se  supără.  Mă  lasă  să  înmoi  cocoloșul  de  pâine  și  să-l  pescuiesc  din  sos  și  abia  după  aceea  furculița  lui  adună  atent  mâncarea  din  farfurie.   Întotdeauna  el  mănâncă  cu  furculița  și  niciodată  cu  cele  din  plastic. Chiar  și  la  cabană,  în  creierii  Retezatului,  când  toți  ceilalți  aveau  tacâmuri  și  farfurii  din  plastic,  el  despacheta  calm  furculița,  cuțitul  și  lingura  de  inox,  aduse  de  acasă  într-un  săculeț  de  pânză  cu  flori  de  maci  cusute  cu  mătase  roșie.  Cadou  de  la  mama,  special  pentru  el. 

            Ne  sună  băiatul,  într-o  dimineață  de  sâmbătă:
-           Ce  faceți  diseară? 
-          Ei, mamă,  și  tu!  Ca  bătrânii,  acasă.
-          Venim  pe  la  voi  și  avem  o  surpriză,  să  nu  gătești  nimic,  auzi? 
-          Mă  rog,  dacă  tu  zici  ...  așa  să  fie!  Dar,  despre  ce  este  vorba?
-          Păi,  mai  este  supriză  dacă-ți  spun?!
M-a  cam  strâns  pe  mine  stomacul,  dar  m-am  conformat,  așa  că,  atunci  când  ei  au  venit,  masa  mea  era  goală -  goluță,  fapt  de  necrezut  și  de  nemaintâlnit  până  atunci.
Nu  aduseseră  nici  ei  nimic,  dar  starea  mea  de  confuzie  s-a  risipit   imediat  ce  la  ușă  și-au  făcut  apariția  cutii  și  cutiuțe  magice,  cu  mâncare  chinezească,  mirosind  demențial  și   arătând  într-un  mare,  mare  fel.



Le-am  desfăcut  imediat,  ca un  copil  nerăbdător  să-și  vadă cadourile,  în  dimineața  de  Crăciun.  Dar,  pe  măsură  ce  le  desfăceam  și  le  așezam  frumos  pe  masă,  mi-am  dat  seama  de  două  lucruri:  primul  -  nu  găseam  niciunde  bețișoarele  sau  tacâmurile  aferente  și  al  doilea  -  cel  mai  important  -  era  câte  o  cutie  din  fiecare  fel!  Păi,  dacă  vrem  toți  același  fel,  ce  ne facem?
-                Unu:  mamă  dragă,  tu  mănânci  cu  degetele  aproape  orice  fel  de  mâncare  solidă,  de  ce  te  deranjează  tocmai  pe  tine  lipsa  tacâmurilor?  Doi:  asta  se  cheamă  Share  your  box,  mai  pe  înțeles:  iei  din  fiecare  cutie  câte  un  pic,  îți  lingi  degetele  bine  de  tot  și  o  dai  mai  departe,  celui  care  vrea  să  guste.  Și  tot  așa,  cu  fiecare  fel  de  mâncare.
Ce    mai  spun:  m-am  distrat  copios.    
În  afară  de  faptul    i-am  stresat  pe  fiecare  în  parte,  taman  când  își  duceau  dumicatul  la  gură,  zorindu-i    nu  mai  am  răbdare,  am  gustat  pe  săturate  din  minunile  numite  pui  Sichuan,  pui  Gong  Bao,  pui  pe  plită  încinsă,  rață  în  sos  chinezesc,  salată  cu  urechi  de  lemn,  prăjitură  cu  morcovi  și  ghimbir,  supă  de  bambus  cu  vită,  de-mi  țâșneau  cuvintele  din  gură  cu  flăcări,  ca  la  dragonii  chinezești  din  desene  animate. 
Sătulă  și  bine-dispusă,  înainte  de  plecarea  copiilor  mi-am  adus  aminte:
-                      Ai  cheltuit o  avere,  băiete,  pentru  așa  ceva.  Hai să-ți  dea  mama  câte  ceva,  să  mai  ”amortizezi”  din  pagubă.
Au  plecat  râzând  de  mine,  fără  să  primească ”bacșiș”,  așa  cum  sunase  replica  băiatului.
-                      Dacă  ți-a  plăcut  și  să  nu  zici  nu,  că  nu  te-am  mai  văzut  de  mult  timp  așa  veselă,  descarcă  noua  aplicație  Wu – Xing  pe  telefon,  comandă  cu  15%  discount  și  share – uiește  cu  cine  vrei  tu  minunățiile  din  cutii.  Vezi,  nu-mi  trebuie  bacșiș  pentru  amortizare  ...



M-am  învățat  cu  nărav.  
Filmul  de  sâmbătă  seara  nu  mai  are  farmec  dacă  nu  share – uiesc  o  cutie  cu  mâncare  chinezească  de  la  Wu - Xing,  cu  jumătatea  mea. 
Eu  cu degetele,  el  cu  furculița,  evident!



Articol  scris  pentru  Spring  SuperBlog  2017!

marți, 4 aprilie 2017

În vara asta, categoric albastru!

             Mamei  îi  plăceau  drumețiile  pe  munte.  Urca  sprintenă  potecile  șerpuitoare,  trăgea  cu  nesaț  aerul  curat  în  piept  și  zicea  că  asta  e  fericirea.  Poate  de  aceea,  mare  parte  din  viață  și-a  petrecut-o  la  munte,  în  micul  orășel  minier  de  la  poalele  Retezatului.  
             Și  dragostea  ei   pentru  flori,  și  frunze,  și  animale,  ne-a  învăluit  și  pe  noi.
            Am  urcat  pe  munte  de  mică.  Am  adunat  zmeură  parfumată  și  boabe  vânăt - catifelate  de  afin  sălbatic.  Am  cules  liliac  și  muguri  de  brad  pentru  sirop  aducător  de  sănătate, frunze de  leurdă verde – smarald  și  ghebe,  și  hribi,  și  pitoance  dolofane,  de  sub  umbra  umedă  a  brazilor.
            Am  sărbătorit  fiecare  duminică  de  vară  la  iarbă  verde,  adunând  vreascuri  pentru  foc  și  punând  berea  la  rece  în  pârâurile  înverșunate  de  pe  Valomir.
            Și  când  întrebarea  vieții  mele  vrei  să  fii  soția  mea?   a  venit,  s-a  întâmplat  tot  în  creierii  munților,  învăluiți  de  ceața  Parângului,  cu  parfum  de  brad  și  de  floare-de-colț  întârziată.
            Și  tocmai  din  această  pricină,  acum,  m-a  prins  un  dor  de  apă,  de  mare,  de  soare,  de  mă  ia  cu  insolație  numai  când  mă  gândesc. 

            Mama  avea  un  fel  anume  de  a  vorbi  cu  tata:  când  îi  spunea  omule,  vocea  ei  aducea  soarele  în  diminețile  cele  mai  friguroase, iar  privirea  îi  înflorea  a  tămâioare  din  pădurea  de  lângă  casă. 

            Eu  ...  niciodată  nu  mi-am  strigat  așa  bărbatul.  
            Nu  avea  același  efect.

            Așa  că  atunci  când  i-am  spus:  Omule,  vara  asta  vreau  un  concediu  albastru! s-a  uitat  la  mine  aproape  neputincios,  de  parcă  aș  fi  vorbit  într-o  limbă  necunoscută  omenirii,  iar  dicționarul  încă   nu  s-ar  fi  inventat.  Nu  știa  de  ce  să  se  mire  mai  întâi:  de  apelativ  sau  de  culoarea  concediului???
-           Păi ...  până  acum  ce  culoare  au  avut  concediile  noastre?
-          Verde!
-     Aha ... înțeleg!  deși  era  limpede  ca  apa  de  izvor  că  habar  nu  avea  despre  ce  vorbesc.  Și  cam pe  unde  găsești  tu  o  vacanță  albastră?
-             Acum  caut!  Ai  puțină  răbdare  și-ți  voi  spune.
Se  strecurase,  deja,  o  umbră  de  curiozitate  în  nedumerirea  lui  și  am  știut  că  de  aici  și  până  la  consimțământul  deplin  nu  mai  era  decât  un  pas.

Liniștea  este  albastră.  Și  cerul.  Și  apa.  Și  visele  frumoase  într-o  noapte  curată  ca  zîmbetul  unui  copil.  Și  fericirea.
            Și  când  te  scuturi  de  probleme,  de  necazuri  și  frământări  care  mult  timp,  prea  mult, ți-au  fost tovarăși  de  viață,  ideea  unor  zile  petrecute  departe,  mângâiat  de  soare,  de  apă  și  de  liniștea  de  la  începutul  lumii,  se  prelinge  ca un  balsam  binefăcător  peste  rănile  sufletului.

            Mmmmm,  ce  bine  miroase  cafeaua ... e  prea  fierbinte  și,  până-și   domolește  ea  săgețile,  mă  așez  tacticos  în  fața  calculatorului.
            Ia  să  vedem  ...  ce  oferte  turistice  găsesc?
            Mai  butonasem  eu,  așa,  în  joacă,  și  mi  se  lipiseră  ochii  de  o  imagine  a  raiului  pe  pământ.


            
               CND  Turism   a  apăsat  pe  butonul  potrivit  și  uite  cum  am  găsit  destinațiile  perfecte  pentru  vacanțe  speciale.
            Nu  vreau  circuite  turistice,  vreau  să  mă  compun  și  recompun,  bucățică  cu  bucățică,  în  spațiul  și  timpul  ales  de  mine.  Vreau  să  las  veșnicia  deoparte  și  să  mă  bucur  de  clipa  prezentă  și  prea  curând  trecătoare.  Vreau  să  fiu  departe  și  să  înțeleg  ce  înseamnă  cuvântul  ăsta  cu  adevărat.  Vreau  să  ies  afară,  între  oameni mulți  și  să  nu  înțeleg  nimic  din  ce  spun  ei.  Și  nici ei  să  nu  înțeleagă  nimic  din  ce  spun  eu.  Vreau  doar  să  zâmbesc  și  să  mi  se  zâmbească  înapoi,  ca o  monedă  de  schimb  universală.  Și  vreau  să  fiu  leneșă,  să  mă  moleșească  soarele  și  briza  așa  de  tare,  încât  să  mă  doară  doar  gândul  că  trebuie  să  mă  întorc  de  pe  o  parte  pe  alta.
            Și  am  simțit  cu  toată  ființa  mea  că  o  astfel  de  vacanță  nu  o  pot  avea  decât  într-o  destinație  exotică.
            La  CND  Turism -  Vacanțe  Speciale,  oferta  acoperă  tot  ceea  ce  îmi  doresc:  distanță,  cazare  cu  masă  All  inclusive,  asistență  turistică.  Iar pozele ... 


            Punta  Cana ...  și  numele  te  duce  cu  gândul  la  o  punte  pierdută  în  imensitatea  oceanului,  o  punte  fără  legătură  cu  lumea  exterioară,  doar  pentru  tine  și  dorurile  tale.
            Și  albastru  fără  limite. 
            Mă  duc  la Punta -  Cana,  cu  omul  meu.  S-a  lăsat  vrăjit  și  el  de  aventură,  de  necunoscut,  de  bucuria  și  nerăbdarea  mea. 

sursa  foto

            Mă  uit  pe  geam  și  îmi  pictez  pe  retină  copacii grei  de  verde  crud,  stânca  albă  de  peste  Jiu,  turla  nouă  a  bisericii  și  podul  arcuit  ce  leagă  orașul  de  drumul  național.  Ele  rămân  aici  și  eu  voi  pleca  departe,  să  pun  alături,  în  căsuțele  cu  amintiri  ale  creierului,  culorile  preferate  ale  vieții  mele:  verde  și  albastru.
            În  vara  asta,  categoric  albastru!

            Articol  scris  pentru  proba  cu  nr.  13  din  cadrul  Spring  SuperBlog  2017!