luni, 16 octombrie 2017

Vorba bine tradusă la locul potrivit

            Vi  s-a  întâmplat  vreodată  să  vă  placă  o  bluză  sau  o  rochie  de  să  vă  sară  inima  din  piept  ori  de  câte  ori  treceați  pe  lângă  vitrina  magazinului  și  să  nu  găsiți  în  ruptul  capului,  dar  în  ruptului  capului  la  propriu,  măsura  potrivită?  Mie,  da.  Și-mi  venea  să  fiu  huligan,  să  dau  cu  pietre  și  să  sfâșii,  pe  principiul  că  dacă  nu-i  a  mea  ...
            Vi  s-a  întâmplat  vreodată  să  vă  grăbiți  în  gând  și   la  vorbă,  dar,  în  așa  hal  să  vă  grăbiți,  că  în  loc   de  cuvinte  normale,  inteligibile,  să  vă  iasă  pe  gură  o  încrengătură  de  silabe  necognoscibile,  capabile  să dea  bătăi  de  cap  superspecialiștilor  în  decriptare  de  la  ...  de  oriunde  ar  fi  ei?  Mie,  da.  Și-mi  venea  să  sap  singură  o  groapă  care  să  mă  înghită  cu  totul,  pe  principiul  struțului,  că-i  mai  sănătos.
            Vi  s-a  întâmplat  vreodată  să  vă  placă  ceva:  o  carte,  o  floare,  un  parfum,  și  să  nu  puteți  avea  lucrul  respectiv,  pentru  că  nu  ați  știut  să  vă  faceți  înțeleși?  Mie,  da.  Și  mi-a  venit  să  plâng  de  neputință,  cu  lacrimi  mari,  negre  ca  deznădejdea  și  cu  suspine  adânci  ca  întunericul.
            Fiecare  lucru  are  măsura  lui.  Fiecare  om  are  măsură  proprie.  Fiecare  vorbă  are  locul  și  timpul  ei.  Azi,  mai  mult  decât  oricând  în  istorie,  oamenii  au  nevoie  să-și  ajusteze  propriile  măsuri  în  funcție  de  nevoile  și  de  specificul  celorlalți.  Azi,  mai  mult  decât  oricând  în  istorie,  oamenii  au  nevoie  să  vorbească  unii  cu  ceilalți  fără  bariere  lingvistice  și  fără  limite  teritoriale.  Sau  măcar  să  încerce.



În  contextul  actual,  a  te  face  cu  adevărat înțeles,  este  o  condiție  esențială  în  drumul  spre  succes.  Tot  mai  mulți  dintre  noi  apelăm  la  traduceri  specializate,  fie  în  interes  personal,  fie  pentru  reușita  unei  tranzacții  sau  obținerea  unui  contract  important  pentru  firma  în  care  lucrăm.  Și  totuși ...


Prima  întrebare:  de  ce,  că  doar  ne  descurcăm  toți  cu  limba  engleză?
Primul  răspuns:  nu-i  chiar  așa.  Omul  potrivit  la  locul  potrivit  sau,  mai  bine  zis,  vorba  bine  tradusă  la  locul  potrivit  te  scutește  de  situații  stânjenitoare,  de  eșec  profesional  sau  chiar  sentimental. 


Cum  ar  fi  să-ți  ceară  partenerul  de  afaceri  o  dare  de  seamă  (account)  și  tu  să-i  faci  o  notă  de  plată  (account)?
Cum  ar  fi  să  ai  o  trimitere  la  medic  pentru  o  luxație  ( wrench),  iar  traducătorul  să-ți  spună  că  ai  nevoie  de  o  cheie  fixă  (wrench)?

Despre  limba  română  se  spune  că  este  grea.  Că  un  cuvânt  nevinovat  poartă  cu  el  cel  puțin  o  conotație  hilară,  ca  să  nu  spun  de-a  dreptul  indecentă.  Și,  oricât  de  mult  ne  iubim  dulcele  nostru  grai,  trebuie  să  recunoaștem  că  așa  este  și,  mai  ales,  că  nu  este  singurul  grai  cu  această  problemă. 
Și  în  limba  engleză,  și  în  limba  germană,  spaniolă,  italiană,  și în  orice  altă  limbă,  există  cuvinte  cu  o  singură  caligrafie  și  cu  o  mie  de  înțelesuri.  Bine,  poate  nu  o  mie,  dar  pe  aproape.
            Cea  mai  mare  firmă  de  traduceri  din  Româniaagenția de traduceri Swiss Solutions  lansează  un  proiect  nou:  o  divizie  dedicată  cursurilor  de  limbi  străine  pentru  firme. 


             
 O   idee  mai  mult  decât  salutară,  pentru  profesionalizarea  cu  adevărat  a  traducerilor,  pentru  personalizarea  fiecărei  pagini  de  traducere, în  așa  fel  încât  clientul    simtă    a  fost  concepută  pentru  el,  pe  înțelesul  și  spre  folosul  său.

Pentru  pregătirea  unor  oameni  capabili  să  mă  ajute  să-mi  cumpăr  o  anume  esență  a  parfumului  preferat,  să-l  ajute  pe  soțul  meu  să  comande  exact  piesa  care-i  trebuie  și  să  o  și  monteze  exact  la  locul  potrivit,  sau  să  mă  ajute  să-mi  îmbunez  șeful  care  tună,  fulgeră  și  trăsnește  de  vreo  două  săptămâni,  pentru  rezilierea  unui  contract  foarte  important.  Din  vina  cui?  Nu  se  știe,  nimeni  nu  recunoaște  că  la  cina  festivă,  soția  partenerului  olandez  a  fost  complimentată  că  mănâncă  întocmai  cât  mătușa  (aunt),  în  loc  de  întocmai  cât  furnica  (ant). 


                       


                          Articol  scris  pentru  SuperBlog  2017!

           
           




vineri, 13 octombrie 2017

vacanță și amintiri cu ... scheleturi

                   Ultima  dată  am  fost  la  Poiana  Brașov,  când  eram  prin  clasa  a  şasea.
            Era   iarnă,  cu  zăpadă  multă,  cu  ger  de  sticleau  pietrele  pe  marginea  drumului  ca  felinarele  și  cu  cei  mai  frumoși  brazi  împodobiţi  cu  stele  de  gheaţă,  pe  care-i  văzusem  până  atunci.  Dacia  noastră  urca  încet  serpentinele  ascuțite   spre  Brașov,  iar  eu  și  fratele  meu,  cu  nasurile  lipite  de  geamuri,  ne  întreceam  în  descifrarea  formelor  îmbrăcate  de  norii  lăptoşi. 
            Ţin  minte  că  hotelul   avea  uşă  cu  senzori:  călcai  pe  covoraşul de la intrare  şi  se  deschidea singură.  Pe atunci,  prin  anii  80,  asta  era mare  lucru,  nu  multe  hoteluri   dispuneau  de  asemenea  mecanism;  nici   măcar   litoralul  nostru,  celebru pe  acea  vreme,  nu  se  putea  lăuda  cu  prea  multe  hoteluri   dotate  cu  aşa  ceva.  Şi  tata  a  fost  nevoit  să  tot  " uite"  lucruri  în  maşină,   ca  să  ne  dea nouă  posibilitatea  să  dăm  o  fugă  afară  din  hotel,  să  le  aducem. 

            Pentru  noi,  copiii,  totul  era  nou  şi  constituia  distracţia  perfectă.  Pentru  ei,  adulţii,  s-a  dovedit  că  nu  era  de  ajuns  uşa cu  senzori.  Hotelul  avea  bar  cu program  artistic,  deschis  între  orele  2200  - 200  şi  unde,  evident,  minorii  erau  interzişi.  Aşa  că  mama  şi  tata   au încercat  să  ne  mituiască:  uite,  v-am  luat  câte  doi  papanaşi  la pachet,  două  sticle  de  Pepsi  (culmea  luxului,  că  doar  în  staţiuni  puteai  cumpăra  aşa  ceva),  vă  pregătim  baia  şi patul  şi  stăm  cu  voi până  adormiţi.  Mergem  şi  noi  la  bar,  nu  stăm  mult,  dacă vă  treziţi  între  timp,  mâncaţi  şi  vă  jucaţi  frumos, că  venim  repede.
            Zis  şi  făcut.  Da,  dar  chestia  cu  socotitul  de  acasă...nu  te  prea  lasă.  Ne-am  trezit  noi  după  vreo două  ore.  Singuri,   în  cameră  străină.  La  început,  m-am  gândit  doar  să-l  sperii  pe  fratele  meu mai   mic,  care  stătea  tacticos  în  vârful  patului  şi  înghiţea  papanaşi.  Şi,  cum  de  imaginaţie  şi  de  lecturi  diverse şi  de  toate  soiurile  nu  am  dus  lipsă  niciodată,  m-am apucat  să-i  înşir  bazaconii  despre  cum  ne-au  uitat  pe  noi,  amărâţii,  părinţii   în  hotel   şi  cum o  să murim  de  foame când  s-or  termina  papanaşii,  pentru  că,  nu-i  aşa?,  nimeni  nu  ştie  că  suntem  singuri  acolo  şi  n-o să ne  găsească  nimeni  decât  când  va  fi  prea   târziu:  două  scheleturi  atârnate  la  geam,  în  speranţa  reîntoarcerii  părinţilor  denaturaţi.  Da,  scheleturi.  Nu-mi plăcea cuvântul  schelete.  Nu  suna  bine.  În  fine,  aşa  de  bine  i-am  zugrăvit  situaţia  tragică în  care  ne  găseam,  încât  am  început  să  cred şi  eu,  aşa  că,  la  întoarcere, părinţii  noştri  au  găsit  doi  copii  plângând  cu  sughiţuri,  disperaţi  şi  nenorociţi.  Lipsiseră  două  ore şi  jumătate  fix.
            
     Ce-mi doresc  de  la  un concediu?  Ce înseamnă  concediu  ideal  pentru  mine?

            Hm,  nu-i  prea  complicat.  Confort,  intimitate,  distracție.  Ai  mei  bărbaţi,  trei  la  număr, vor  la  munte.  Iarna.  Toţi  trei  sunt  sportivi,  le  place  să schieze  sau  să se dea  cu  bobul.  Prima  alegere,  firească  aş spune,  Poiana  Brașov.
            Responsabil  de  rezervare,  eu  sunt,  aşa  că,  după  butonări  şi  căutări,  am  decis:  cazare  la  Hotel Royal Poiana Brașov.


De  ce Hotel Royal Poiana Brașov?

            Amplasat  într-o zonă de  vis,  pe  care  mi-am dorit  de mult  timp să  o  revăd,  de  data  aceasta  cu  ochi  de  adult,  aproape  de  teleschi,  oferă  cadrul  natural  şi  facilităţile  de  agrement  preferate  ale băieţilor  mei.  Dacă  ei  sunt  fericiţi,  sunt  şi  eu.  Chiar  dacă  la  fericirea  mea  contribuie  în proporţie  de  ...%  ( sic!),  promisiunea  unei  saune  şi  a  unei  sieste  pe malul  lacului  Mioriţa,  pentru  că,  peste  toate,  oferă  și  relaxare  la  saună. Eu spun  pas  pârtiilor,  dar  sauna  ...  aici  se  schimbă   firul poveştii.  Astă-vară,  aflaţi  la  un  hotel  din  alt  capăt  al ţării,   angajații  aproape  că m-au  scos  cu  forţa  din  saună,  de  teamă  că  mi  s-ar  putea  face  rău. 


            Ultimii  ani  au  fost  incredibil  de  zgomotoși,  de  aglomerați,  de  solicitanți.  Am  nevoie  de  puțin  răgaz,  am  nevoie  să  simt  liniștea  ca  pe  un  balsam   peste  crevasele  lăsate  în  mine  de  tumultul  acestora. 
            Acest hotel  din  Poiana  Brașov  dă  posibilitatea  copiilor  mei  să-și  consume  energia,  iar  mie,  să  o  recuperez.  Cum  ar  fi  să  stau  pe  terasă,  pe  șezlong,  înfofolită  ca  un  eschimos  și  cu o  pătură  pufoasă  pe  picioare  și  să  privesc  peste  creștetul  munților,  să  dau  binețe  soarelui  la  răsărit  sau  să-i  urez  noapte  bună  la  asfințit?  Cum  ar  fi  să  stau  la  saună  atât  cât  vreau  eu  și  cât  pot  și  apoi,  cu  un  pahar  de  ceai  cu  lămâie,  să  le  arăt  băieților  ce  înseamnă  biliardul?  Fără  aglomerația  din  magazine,  fără  semafoare,  fără  îmbrânceli!


           

                                     Vă  spun  eu:  ar  fi  raiul  pe  pământ!

            Articol  scris  pentru  SuperBlog  2017,  proba  sponsorizată  de  gazda  SuperGalei!

           

                
           


miercuri, 11 octombrie 2017

i-auzi, cântă buna ...

            Mama  mea  cânta.  Avea  o  adevărată  pasiune   pentru  muzica  populară  și  pentru  romanțe  și  le  cânta  cu  o  voce  plină,  clară  ca  lumina  dimineții,  caldă  și  învăluitoare  ca  o  pătură  pufoasă  pe  care  să  o  pui  pe  picioare,  la  gura  sobei,  în  serile  reci  de  iarnă.
            Cânta  când  gătea,  când  cocea  cei  mai  arătoși  și  mai  dulci  cozonaci  din  sat,  cânta  când  săpa  în  grădină,  când  tricota,  mai  era  un  pic  și  cânta  și  când  ațipea  pe  fotoliu,  cu  picioarele  întinse  în  față  și  capul  dat  pe  spate,  de  parcă  ar  fi  fost  o  păpușă  deșirată  de  un  copil  neastâmpărat.  Râdeam  mereu  de  ea,  și  eu  și  fratele  meu,  spunându-i  că  e  caraghioasă,  și  că  de  ce  nu  se  pune  în  pat,  ca  toți  oamenii  normali.  Nu  se  supăra.  Ce  știți  voi,  se  apăra  ea,  e  mai  dulce  somnul  așa,  pe  furate.  Păi,  și  de  unde-l  furi,  mamă?  ne  distram  noi  și  mai  tare.  De  la  alții, na!,  ne  spunea  ea  cu  năduf.

sursa foto

            Eu  am  moștenit  talentul  muzical  de  la  ...  tata.  Pe  când  eram  la  școală,  eu  și  fratele  meu  aveam  sarcini  gospodărești  precise:  el  ducea  gunoiul  și  dădea  cu  aspiratorul,  eu  spălam  vasele  și  întindeam  rufele  la  uscat.  Într-o  zi,  minunată  zi,  spălam  vasele  și  cântam.  Și  mă  pomenesc  cu  fratele  meu  că  îmi  zice:
-                       Te  rog  frumos,  nu  mai  cânta,  că  uite,  mi  s-a  făcut  părul  în  cap  ca  la  desenele  animate.  Spăl  eu  și  vasele  de-acum  înainte,  numai  să  nu  mai  cânți.

Un  cântec  anume  îi  plăcea  ei  în  mod  deosebit,  dar  pe  mine  mă  înfuria  peste  măsură.  O  bătrână  într-o  gară,  așa  se  numea,  cu  versuri  scrise  de  Ioana  Radu  și  interpretat,  mi  se  pare,  de  Ileana  Sărăroiu.  O  poveste  cu  happy-end,  despre  o  bătrânică rătăcită  în  gară  la  Târgoviște,  disperată  că  nu  o  așteaptă  băiatul  ei  cel  mic,  așa  cum  îi  promisese.  Iar  fata  pe  care  o  întrebase  despre  Târgoviște,  era  chiar  nora  ei,  care  venise  să  o  ia  acasă,  ”mamă  pentru  amândoi”!  Cu  tot  happy -  end-ul  lui,  cântecul  este  extrem  de  trist  și-mi  provoca,  de  fiecare  dată,  o  reacție  violentă.  Nu  mi-au  plăcut  niciodată  cântecele  sau  poeziile  despre  mamă  și  copii.  Iremediabil,  toate  sunt  triste,  toate  plâng,  colorate  în  cenuşiu  cu  tuşe  de  negru  pe  pleoape.  Noroc  cu  cele  în  limba  engleză  sau  în  orice  altă  limbă  pe  care  nu  o  înțeleg,  dar  pe  care  le  ascult  pentru  că  îmi  place  melodia  lor.

Eu  ascult  orice  fel  de  muzică.  Sau  aproape  orice  fel  de  muzică.  Dau  sonorul  cât  pot  de  tare,  doar  atât  cât  să  ne  mai  și  înțelegem  între  noi,  cât  de  cât,  și  treburile  zilnice  devin,  subit,  mult  mai  ușoare.  Evident,  băiatul   meu  cel  mare  ar  vrea  să  zguduie  pereții  când  ascultă  muzică  și, astfel, conflictu-i  gata.  Și-a  tot  păstrat  din  banii  de  buzunar,  vreo  câteva  luni  bune,  în  speranța  că  va  strânge  destul  pentru  a-și   cumpăra  un  sistem  audio  de  calitate,  care  să-i  ofere  cea  mai  bună  experiență  audio. 

Fiecare  cu  ce-l  doare,  zice  și  bine  zice,  un  proverb.  Mama  a  plecat  să  doarmă  un  pic  și,  de  data  asta,  nu  pe  fotoliu  și  fără  să  mai  cânte.  S-a  stins  la  București,  la  spital.  După  vreo  șase  luni,  am  avut  nevoie  să  mergem  după  niște  hârtii,  acolo,  la   București.  Băiatul  meu,  hop  și  el:  vin  și  eu  cu  tine,  să  mă  uit  după un  sistem  audio.


            Ete,  na,  de  sistemul  tău  audio  îmi  arde  mie.  Neapărat  de  la  București?  Păi,  da,  că  de  la  Edifier,  că  au  ăștia  boxe  pentru  volum  mare,  în  carcase  de  lemn,  care  reduc  rezonanța  acustică,  cu  cel  mai  tare  design,  cu  nu  știu  ce  bass  dedicat,  mă  rog,  de  până  și  copiii cu  deficiențe  de  auz  pot  percepe  sunetul.  Mai  ales  că  Edifier  are  și  un  program  care  îi  ajută  pe  aceștia  să  descopere  puterea  sunetului.

                     















                M-a  convins. 
            Odată  ajunși,  fiecare  dintre  noi  și-a  văzut  de  treabă  și  de  drum,  urmând  să  ne  întâlnim  în  Gara  de  Nord,  cam  cu  o  oră  înainte  de  plecarea  trenului.
            La  ora  stabilită,  ne-am  adunat  pe  o  bancă  -  eu, obosită  și  plânsă  din  cauza  periplului  prin  locuri  de  tristă  amintire  și  el,  surescitat,  la  propriu,  de  ceea  ce  văzuse  -  știi,  mami,  am  citit  despre  ele,  despre  eleganța  și  performanța  sistemelor  audio  de  la  firma  asta,  dar  nu  am  văzut  încă  niciunul  până  acum,  suuuper  sunt.  Lângă  noi,  un  tânăr  cu  un  laptop  deschis  pe  genunchi.  În  momentul  în  care  a  dat  drumul  sonorului,  încet,  cu  grijă,  ca  să  nu  fie  arestat  pentru  tulburarea  liniștii  publice,  s-a  auzit  clar,  distinct, dintr-un  videoclip  de  pe  youtube,  bineștiuta  melodie:

”O  bătrână,  într-o  gară
a-ntâlnit  o  fetișoară
măicuță  te-aș  întreba
  unde  e  Târgoviștea? ...”

În  urma  trenului  care  ne  ducea  acasă,  pe  un  peron,  rămăsese  un  tânăr  buimăcit  de   o  femeie  în  negru,  care  râdea  și  plângea  în  același  timp  și  de  un  băiat  care  râdea  în  hohote  și  arăta  cu  degetul  în  sus:  i-auzi,  cântă  buna ...

                             Articol  scris  pentru  SuperBlog  2017!


            

luni, 9 octombrie 2017

a fost odată ca niciodată ...

Draga  mea  prietenă,

            Poate  îți  va  părea  un  pic  cam  neobișnuit  că  am  ales  să-ți  scriu  o  scrisoare,  da,  o  scrisoare  adevărată,  pe  hârtia  asta  roz,  cu  linii  trasate  delicat  și  cu  floricele  stilizate  la  fiecare  capăt  de  rând,  ca  cele  pe  care  le  scriau  domnițele,  pe  vremuri,  vitejilor  cavaleri  plecați  la  luptă,  să  învingă  sau  să  moară,  cu  vălurile  lor  drept  talisman  și  dovadă  de  credință  și  iubire.
sursa foto

            Nu  te  speria,  nu,  nu  m-am  apucat  de  scris  romane  de  epocă.  Nu,  doar  mi-a  fost  dor  de  tine  și  de  zilele  în  care,  colege  de   cameră  la  internat  fiind,  așteptam  cu  nerăbdare  să  vină  poștașul  și  să  ne  aducă  scrisori  de  la  neconsolații  noștri  iubiți,  rămași  acasă,  în  suferință.  Bine,  am  aflat  pe  urmă  că  și  ei  consolau,  la  rândul  lor,  fetele  singure,  rămase  în  așteptarea  feților -  frumoși  plecați,  ca  și  noi,  la  studii  înalte  prin  alte  orașe,  dar  asta  face  parte  dintr-o  altă  poveste.

            Povestea  pe  care  vreau  să  ți-o  spun,  însă,  este  perfect  adevărată.  Și  începe  așa  cum  încep  toate  poveștile,  cu  a  fost  odată  ...  are  și  dragoste,  și  acțiune,  și  happy – end,  că  altfel  cine  ți-ar  mai  spune-o,  nu  crezi?
            A  fost  odată  ca  niciodată,  o  fată  frumoasă.  Cu  păr  de  noapte  înstelată,  cu  ochi  de  mare  răvășită  de  furtuni,  cu  mijlocel  de  nimfă  zglobie,  alergând  desculță  în  miez  de  noapte  și  de  pădure.  Și  în  hoinărelile  ei,  a  joacă  și  alint,  i-a  ieșit  în  cale  o  cruce  de  voinic,  cu  păr  de  castană  coaptă,  cu  ochi  de  mură  neagră  și  cu  palme  aspre  la  muncă,  dar  neîntrecute  la  dezmierdări. 
            Și  dragostea  lor  înflori  ocrotită  de  codru,  de  soare,  și  de  mare,  eterna  mare  - sfetnic  de  încredere  și  păstrătoare  neîntrecută  de  secrete.  Flăcăul  nu  mai  dormea,  nu  mai  mânca,  slăbea  văzând  cu  ochii,  așa  că  într-o  zi  își  luă  inima  în  dinți  și-i spuse  domniței:
-    Neîndurătoare  domniță,  mi-ai  luat  până  și  visele,  nu  mai  pot  trăi  fără  tine,  hai  să  ne-nsoțim,  să  fii  a  mea  în  fiecare  zi,  de  la  răsărit  până  la  apus,  și  în  fiecare  noapte,  de  când  răsar  stelele -  nebunele  și  până  închid  și  ele  ochii,  la  mijitul  zorilor.  Să  fii  a  mea  până  la  sfârșitul  lumii,  iar  într-o  altă  viață  de  va  mai  fi,  te-oi  căuta,  te-oi  găsi  și  te-oi  face  mireasa  mea,  iar  și  iar,  cât  o  fi  lumea -  lume  și  pământul – pământ. 
Iar  domnița,  mai  roșie  decât  boabele  de  zmeură  pe  care  le  dibuia  în  tainicul  lor  culcuș,  pe  vremea  când  mai  alerga  încă,  nimfă  nepăsătoare,  pe  poteci  neștiute  și  neumblate  de  picior  omenesc,  a  plecat  privirea-i  strălucitoare  și  a  spus  da.

Zvon  de  nuntă  mare,  cu  miri  frumoși  ca  diminețile  de  primăvară,  se  porni  în  tot  ținutul.  Și  cum   nunta  nu  se  face  fără  nuni  cu  stea  în  frunte,  ne-am  pomenit,  eu  și  omul  meu,  prieten  din  fragedă  pruncie  cu  flăcăul  robit  de  iubire,  cu  invitația  de  a  le  fi  părinți  de  suflet  la  sfânta  lor  cununie.
Din  zorele-nvolburate  și-a  croit  domnița  rochie  neasemuită,  din  fir  de  lună  i-au  țesut  babele  meștere  cămașă  mirelui,  iar  florile  de  câmp  s-au  strâns  în  buchete,  să-i  însoțească  în  drumul  lor  spre  altar.  Iar  eu,  eu  am  cerut  îngăduință  stelelor  și  ele,  binevoitoare,  mi-au  împrumutat  pulbere  de  aur,  s-o  tivesc  la  poalele  rochiei  mele,  din   pânză  albastră,  topită  la  soare  și  întărită  de  vânt.
sursa foto
 Numai  că  ...  din  tot  visul  și  din  toată  vraja  unei  povești  cu  nuntă,  cu  prințesă  și  prinț,  m-a  adus  cu  picioarele  pe  pământ  ...  un  coș.  Da,  un  coș.  Unul  rău  și  urât,  ca  un  blestem  al  unei  ursitoare,  foc  și  pară  de  supărare  că  a  fost  uitată  și  neinvitată  la  nuntă.  Răsărit  fix  pe  obrazul  meu  drept,  mai  jos  un  pic  de  ochi  și  periculos  de  aproape  de  nas.  Da,  un  coș urât  și  rău,  ca  de  adolescentă  pătimașă,  pe  obrazul  meu  de  femeie  matură  și  nedumerită.
Și  uite-așa,  cât  ai  pocni  din  degete,  fantezia  mea  s-a  topit  și  disperarea  mi-a  dus  gândul  la  tine,  draga  și  vechea  mea  prietenă,  tu,  cea  care,  în  anii  adolescenței  noastre  nebune,  m-ai  tot  cercetat  și  m-ai  tot  îmboldit  să-ți  spun  secretul  meu:  ce  produse  eficiente  folosesc,  de  reușesc  să  am  așa  o  piele  sănătoasă.  Și  uite-așa,   cât  ai  pocni  a  doua  oară  din  degete,  la  ceas  de  mare  răscruce,  de  sărbătoare  a  vieții  și  a  dragostei,  obrazul  meu  se  răzbună,  el  știe  de  ce  și  pentru  ce,  iar  eu,  nună  mândră  și  nerăbdătoare,  nu  voi  mai  fi  gata  de  selfie,  alături  de  tinerii  însurăței. 
Și  cine  să-mi  sară  în  ajutor,  cine  să  mă  scape  din  robia  grea  a  neputinței  decât  tu,  draga  mea  prietenă?  Mai  știi,  vorbeam  amândouă  la  telefon,  acum  vreo  câteva  săptămâni  și  erai  teribil  de  încântată  că  Farmec  relanseză  linia  de  produse  Gerovital  Stop  Acnee,  într-o  variantă  extinsă  și  modernizată,  cu  șase  produse  inovatoare  care  oferă  soluții  specifice  tenului  acneic.

Fericirea ...  trebuie  să  o  cauți,  să  lupți  pentru  ea,  să  te  agăți  de  fiecare  clipă  care-ți  aduce  senin  și  mulțumire  în  viață,  așa  că,  de  ce  nu?  Am  declarat  război  coșului  netrebnic  care  mi-a  întunecat  bucuria  și  m-am  pus  pe  treabă:  prima  dată  mi-am  curățat  toată  fața  cu gel  spumant  purifiantadiere  blândă  pentru  alinarea  suferinței  și  care  a  lăsat  în  urmă  un  ten  luminos,  fără  impurități.


Apoi,  cu  grijă,  delicat,  am  calmat  revolta  unui  ten  bolnav  cu  Crema  Ultra-Activăcare  ameliorează  leziunile  nedorite.  Iar  la  sfârșit,  ca  o  încununare  a  izbânzii  mele,  Crema  CC  Matifiantă  mi-a  uniformizat  imediat  culoarea  din  obraji.

Atât  de  departe  ești,  neprețuita  mea  prietenă,  și  totuși,  atât  de  aproape!  Vezi,  ai  fost  lângă  mine  la  greu,  chiar  dacă  la  nunta  de  poveste  de  care-ți  tot  pomenesc,  ai  lipsit.        
Și,  nu-i  așa  că  o  asemenea  poveste  avea  nevoie  de  filele  astea  roz,  cu  linii  trasate  delicat,  și  cu  floricele  stilizate  la  fiecare  capăt  de  rând,  ca  cele  pe  care  scriau  domnițele,  pe  vremuri?
Te  îmbrățișez  cu  dor,
mereu  prietena  ta,
sursa foto



            









Articol  scris  pentru  proba  sponsorizată  de  Farmec,  la  SuperBlog  2017!


duminică, 8 octombrie 2017

dimineață nebună




și totuși
de ce-mi picuri pelin în inimă
dacă eu îmi doresc să te scald în galben 
și verde
și roșu
dimineață nebună
de octombrie 
                   cu vântul tău                             pribeag la geamurile mele?



             

            și totuși
            de ce mă zgândări
            ca pe un mușuroi 
            de sentimente
            de mult îngropate adânc
            și pe care nu vreau să le
            aduc mai aproape de mine?


            așa-i că nici tu nu știi?