vineri, 17 noiembrie 2017

Examen la Royal

               De  la  fereastra  bibliotecii  se  vede  pădurea. 
            Foșnește  încet,  întrecându-se  în  povești  cu  volumele  așezate,  în  ordine,  pe  rafturi.  Bine,  mai  sunt  câteva  cărți  pe  masa  de  lectură,  vreo  două  pe  biroul  meu,  iar  cei  de  la  clasa  a  III-a  au  răvășit  raftul  cu  Dinozauri,  în  pauză,  și  nu  am  apucat,  încă,  să-l  ordonez.
            A  fost  o  zi  aglomerată,  dar  nu  mă  simt  obosită.  Îmi  place  să  stau  printre  copii,  iar  ei,  scăpați  de  teroarea  catalogului,  adoră  să-mi  povestească  fel  de  fel  de  nimicuri  și  să-mi  ceară  cine  știe  ce  minune  de  carte  ”interesantă”. 
            Cu  cei  de  la  Profesională,  se  schimbă  lucrurile.  Mai  au  un pic,  două  luni  și  susțin  examenul  de  absolvire.  Profilul  -  Turism  și  alimentație  publică.  Calificarea -  ospătar (chelner),  vânzător  în  unități  de  alimentație.  Șefa  lor  de  promoție,  Savina,  a  venit  la  mine  cu  o  propunere:  să  susțină  examenul  și  să  organizeze  banchetul  de  absolvire   tocmai  la  Poiana  Brașov,  la  hotel  Royal.


-           Măi  să  fie,  de  unde  până  unde?  zic  eu,  sincer  mirată.
-                      Păi,  stați  să  vă  spun:  am  fost  astă-vară  cu  fratele  meu  în  excursie.  El  este  student  la  Geografia  Tursimului și  m-a  luat  și  pe  mine.  Am  stat  acolo,  la  Hotel  Royal  din  Poiana  Brașov,  două  zile  și  am  fost  super  încântată  de  ceea  ce  am   văzut. 
-                      Una  e  să-ți  placă  ceva  și  alta  e  să  poți  face  acel  ceva,  mă  trezesc  eu  filosofând.
-                      Și  de  ce  credeți  că  am  venit  eu  la  dumneavoastră?  și  ochii  ei  verzi,  verzi  ca  întinderea  abia  răsărită  a  câmpului,  primăvara,  sticlesc  șiret.
Și  iacă  așa  m-am  procopsit  eu  cu  elaborarea  și  îndeplinirea  unui  plan  aproape  fantezist,  care  presupune  deplasarea  unei  comisii  de  examen   și  a  unei  clase  de  elevi,  cazarea  lor,  susținerea  examenului  și  petrecerea  de  după.
Cel  mai  important  lucru:  acoperirea  costurilor.  Culmea,  asta  a  fost  cea  mai  mică  provocare,  pentru  că  elevii și  părinții  tocmai  socotiseră  cam  cât  ar  costa  un  banchet  de  absolvire  la  unul  din  restaurantele  din  oraș,  bașca  rochie,  pantofi,  costum,  parfum,  brățară,  ciorapi,  etc., pe  de  o  parte  și  închirierea  unui  autocar,  rezervarea  camerelor  și  masa  festivă,  pe  de  altă  parte.  În  ceea  ce  privește  ținuta  lor,  a  copiilor,  unanimitate:  la  fel  cu  cea  purtată  de  personalul  restaurantului. 
Elevii  noștri  de  la  învățământul  profesional  fac  practică  la  pensiunile  din  Retezat,  Straja, Parâng  și,  în  funcție  de  prestația  lor,  uneori  sunt  invitați  să  ajute,  contra cost  desigur,  la  evenimentele  cu  invitați  mulți:  nunți,  botezuri,  petreceri  de  Revelion.   
Carmen,  diriginta  lor,  cu  o  inimă  de  două  ori  mai  mare  decât  înălțimea  și  greutatea  ei  la  un  loc,  a  obținut  sponsorizări  de  la  unitățile  în  cauză,  mai  ales  că  mulți  dintre  ei  primiseră,  deja,  oferte  de  angajare.  Problema  banilor  era  rezolvată.
Ineditul  situației  a  ridicat  multe  sprâncene  a  mirare,  dar  a  învins  dorința  de  a  face  ceva  insolit  și,  mai  ales,  de  a  arăta  copiilor  că  în  viață,  indiferent  de  obstacole,  important  este  să-ți  urmezi  visurile.
-                       Doamna,  povestește  Savina,  un  grup  de  turiști  aflați  în  căutarea  unui  salon  evenimente  din  Poiana  Brașov,  spuneau  că  acela  era  cel  mai  frumos  pe  care  îl  găsiseră.  Așa  că  am  intrat  și  eu  și   am  văzut  că  putem  organiza  și  examenul,  și  petrecerea  în  același  loc,  pentru  că  sala  se  poate  amenaja  în  sistem  teatru,  dimineața,  cu  videoproiector  pe  care  să  ne  prezentăm  lucrările,  ecran  de  proiecție,  laptop  și  sistem  audio,  iar  seara,  se  folosesc  mese  rotunde,  fețe  de  masă  elegante  și  aranjamente  deosebite. 

Am  căutat  și  eu  câte  ceva  despre  organizare  evenimente  Brașov  și  problema  cazării  se  rezolvă  ușor:  hotelul  dispune  de  camere  duble  și  chiar  triple,  așa  că  grupul  nostru  de  treizeci  și  șase  de  persoane  nu  va  avea  de  ce  să-și  facă  griji.


-           Doamnaaa  ...
-          Da,  știu,  Alex,  m-am  interesat  și  au  internet  wireless  gratuit în  tot  hotelul.
-           Doamna ...
-                      Parcă  sunteți  la  grădiniță,  zău  așa.  Da,  au  și  saună,  au  și  cameră  de  jocuri.  Și  cu  servitul  cum  facem?
-                      Noi  ne-am  gândit  așa:  seara,  la  petrecere,  vom  fi  ”umbra”  personalului.  Îmbrăcați  exact  la  fel  ca  ei,  îi  vom  ajuta  la  decorarea  sălii,  aranjarea  meselor,  la  prezentarea  felurilor  de  mâncare  și  a  băuturilor  și   la  debarasare.  Dacă  ne  vor  lăsa,  vom  servi  noi  la  masa  profesorilor. 




-           Și  mâncarea?
-                      Păi,  restaurantul  are  specific  internațional,  nu  v-am  spus?  Iar  farfuriile  lor  arată  într-un  foarte  mare  fel,  zâmbește,  visătoare,  Savina.



Copiii  s-au  gândit  la  tot.  A,  ba  nu:  rezervările  și  aranjamentele  telefonice  erau  ale  mele,  că  doar  aveau  nevoie  de  adulți  pentru  asta.  Și  pentru  închrierea  unui  autocar,  că  doar  nu  era  să  mergem  pe  jos  până  acolo,  nu?

Articol  scris  pentru  SuperBlog  2017!



miercuri, 15 noiembrie 2017

Zâne ghidușe într-o zi obișnuită de școală

          Să  tot  fi  avut  vreo  16  ani  pe  atunci.  Era  o  iarnă  de-aia  cu  scârțâieli  la  fiecare  pas  și  în  care  simțeam  cum  căciulița  mea  verde,  tricotată  de  mama  împreună  cu   un  fular  lung,  lung,  aproape  de  doi  metri,  alb  cu  verde,  pe  care  îl  purtam  răsucit  de  două  ori  în  jurul  gâtului,  era  total  ineficientă  în  a-mi  păstra  urechile  și  fruntea  la  o  temperatură  rezonabilă. 
            Nu  știu  câți   își  mai  aduc  aminte  de  meșterii  care  reparau  încălțăminte  la  domiciliu,  asezonând  tocurile  uzate  cu  vestitele  plachiuri  de  metal  sau  pingeleau  întreaga  talpă  a  pantofilor,  de  sunau  ca  la  filmele  cu  Fred  Astaire  atunci  când  mergeai.  Pe-atunci,  o  pereche  de  încălțăminte  din  piele  era  trufanda,  pe  care  o  prețuiai  și  o  păstrai  ani  de  zile.  Ba,  chiar  aveam  încălțăminte  pe  evenimente:  primisem  cadou  o  pereche  de  sandale  negre,  din  piele  întoarsă,  cu  o  curea  finuță  în  jurul  gleznei  și  cu  toc  înalt,  pe  care  o  încălțam  doar  la  nuntă,  la  botez,  la  banchet,  de  fapt,  la  orice   eveniment  important.  Pe  aia  și  doar  pe  aia  și  tot  eram  invidiată  de  moarte  pentru  ea.
            Mi  se  stâlciseră  tocurile  de  la  cizmulițele  mele  galben  pai,  cele  mai  frumoase  cizmulițe  pe  care  le  avusesem  vreodată.  Și  singurele,  la  acea  dată.  Așa  că  tata,  mare  maistru  la  uzină,  le  luase  și   le  dusese  unui  coleg  care, în  timpul  liber,  punea  faimoasele  plachiuri  despre  care  vă  povesteam.  În  seara  cu  pricina,  venise  acasă  cu  ele  învelite  în  ziar,  bucurându-se  anticipat  de  bucuria  pe  care  avea  să  mi-o  facă. 
            N-a  fost  să  fie  așa.  Meșterul  de  ocazie  n-a  găsit  altă  soluție  ca  să-mi  repare  tocurile,  decât  să  taie  din  lungimea  lor.  Spunea  el  că  erau  prea  distruse  și  că  a  înlăturat  porțiunea  aceea.                
           Le-a  pus,  într-adevăr  plachiuri  de  metal,  dar,  tăind  din  tocuri,  vârful  cizmulițelor  se  ridicase  întrebător  spre  mine,  ca  un  condur  de  padișah,  văzut  prin  pozele  din  cartea  de  istorie  de-a  patra.
            A  doua  zi  aveam  teză.  Imposibil  să  lipsesc.  M-am  frământat  toată  noaptea  ce  și  cum  să  fac  și  am  ales  să  risc  și  să  mă  duc  cu  ele  așa  cum  erau.  Pentru  distragerea  atenției,  credeam  eu,  am  îmbrăcat  peste  uniformă  (era  obligatorie  pe  vremea  aceea),  un  bolero  maro  cu   margini  galbene,  pe  care  mi-l  tricotase  tot  mama. 
            Greșit,  total  greșit.  La  culoare  se  asorta  perfect  cu  cizmulițele  buclucașe,  așa  că,  în  loc  să  abată  atenția  de  la  ele,  o  concentra,  într-un  mod  ciudat,  fix  în  vârfurile  răsucite  anapoda  ale  acestora.  Nu  am  ieșit  din  bancă  toată  ziua,  acuzând  o  durere  rebelă  de  stomac,  dar  tot  trebuia  să  mă  duc  acasă,  la  un  moment  dat,  nu-i  așa? 
            Ani  de  zile,   prietenii  și  cunoscuții  m-au  tachinat  în  legătură  cu  ele,  ani  de  zile  am  suportat  comparații  peste  comparații,  până  când,  într-un  târziu,  imaginea  lor  li  s-a  șters  din  memorie  și  lucrurile  au  revenit  la  normal. 
            Am  fost  și  am  rămas  o  romantică.  Una  care  iubește   floricelele,  dantela,  broderiile,  mărgelele  și  tot  ceea  ce  strălucește.  Azi,  la  școala  în  care  lucrez,  am  văzut  fetele  de  la  liceu  îmbrăcate  cu  rochii  elegante.  Nici  prea  scurte,  dar  nici  lungi,  nu  decoltate,  nu  cu  spatele  gol.  Rochii  elegante  și  atât.   Erau  așa  de  frumoase,  strălucind  de  tinerețe,  de exuberanță,  de  încredere  în  ele  și  în  viață!  Nu  știu  ce  eveniment  marcau  sau  dacă,  dimpotrivă,  pur  și  simplu  așa  au  vrut  ele  să  se  îmbrace.  Dar,  în  minte  mi-a  venit  întâmplarea  mea  cu  cizme  și  mi-am  dorit  să  întorc  timpul  și  să  pot  alege  și  eu  cu  ce  să  mă  încalț  și  să  mă  îmbrac  într-o  zi  obișnuită  de  școală.
            De  mult  timp  bântui  pe  Answear.ro,  unde  se  regăsesc  produse  de  îmbrăcăminte,  încălțăminte  și  accesorii  din  branduri  internaționale  de  top.   La  16  ani,  știam  de  unele  dintre  ele,  cele  mai  populare,  Lee,  Levi's,  Adidas,  dar  nu  aveam  acces  la  ele.
            Cum  ar  fi  fost  să  mă  pot  duce  la  școală  fără  uniforma  aceea  posacă,  fără  cordeluța  obligatorie,  îmbrăcată  într-un  vis  albastru  de  la  Simple,  rochie  precum  îi  sună  numele,  simplă  și  minunată  ca  o  dimineață  de  mai?


            Cum  ar  fi  fost  să  mă  încalț  cu  botinele  de  la  Missguided,  cu  floricele, evident,  fără  să  mă  rușinez  ani  de  zile,  ori  de  câte  ori  cineva  își  amintea  de  cele  galbene  cu  model  oriental?


            Sau  cu  cele  de  la  Emu  Australia,  cu  blănița  lor  îmbietoare,  în  care  poți  să  înfrunți  gerul  cel  mai  cumplit,  fără  teamă?


           
           

          
              La încheietură, mi-aș pune bijuteria asta de ceas Nixon - Small Time Teller Black/Blue Gator și gata, aș fi putut să spun că școala este incredibil de ușoară și frumoasă. Trăiască tezele!  







               Nu știu dacă asta ar fi fost o ținută potrivită pentru școală, dar m-aș fi simțit și eu așa cum se simțeau fetele de la liceul nostru, azi, zâne ghidușe într-o zi obișnuită de școală.

                                       Articol scris pentru SuperBlog 2017!

            








luni, 13 noiembrie 2017

În limbajul meu, arată și se aude demențial!

          Brrrr ...  ce  urât  e  afară!  Plouă,  bate  vântul,  iar  cerul  vânăt  nu-ți  mai  lasă  loc  de  bunăvoință.  Aici,  în  magazin,  e  bine.  E  cald,  e  lumină  și,  în  fundal,  Ed  Sheeran  spune  că  e  Perfect!  Sprijinită  cu  coatele  de  tejghea,  urmăresc  umbrelele  colorate  care  se  grăbesc  pe  trotuar  și  încerc  să  ghicesc  povestea  celui  care  se  ascunde  sub  ele.
            Doamna  cu  umbrela  roșie  și  botine  la  fel,  se  duce,  cred,  la  o  școală.  Mi-o  imaginez  cu  ușurință  la  tablă,  întoarsă  pe  jumătate  către  clasă  și  explicând  cine  știe  ce  teoremă,  care  te  face  să-ți  dorești  să  dormi  și  să  nu  te  mai  trezești  decât  la  maturitate,  scăpat  definitiv  de  sub  tirania  tezelor  și  evaluărilor  de  orice  fel. 
            Uite  un  domn  cu  umbrelă  imensă,  neagră,  cu  mâner  ca  un  șarpe  încolăcit  în  jurul  mâinii  care  o  poartă.  Are  ochelari  cu  ramă  subțire,  aurie,  iar  pantofii  ar  străluci  chiar  dacă  nu  ar  fi  așa  de  uzi  ca   acum.  Câteva  blocuri  mai  încolo,  sclipește  albastru  sigla  unei  bănci.  Pe  cât  punem  pariu  că  acolo  merge?  Poate  e  chiar  directorul,  cine  știe.
            Colegul  meu   de  la  televizoare  explică  înfocat  de  mai  mult  de  cinci  minute.  Foarte  bine, că  și  mie  mi-a  trebuit  mult  timp  ca  să  înțeleg  cum  funcționează  smart-ul.Și  nici  acum  pe  deplin,  că  doar  d-aia  el  e  smart  și  eu  nu.
            Ușa  de  la  intrare  se  deschide  și  un  val  de  aer  rece,  umed,  mă  izbește  cu  răutate  în  față.  Domnul  care  a  intrat  nu  are  umbrelă.  E  drept,  s-a  oprit  un  pic  în  prag  și,  cu  ușa  întredeschisă,  și-a  scuturat  geaca  de  piele.  Acum  se  plimbă  prin  magazin,  de  la  un  stand  la  altul,  cu  mâinile  în  buzunare.  A  intrat  doar  ca  să  se  adăpostească  de   ploaie  câteva  minute,  sunt  sigură.  Nu  are  de  gând  să  cumpere  nimic  și  afișează  o  mutră    mega  plictisită,  așa  că  ceilalți  colegi  îl  privesc  scurt,  îi  răspund  la  salut  și îi  dau  pace.  După  câțiva  ani  în  vânzări,  îți  dai  seama  dintr-o  privire  cine  este  interesat  să  cumpere  și  cine  nu. 
            Nu  știu  cum  și  de  ce,  dar  mă   pomenesc  dincolo  de  tejghea,  lângă  bărbatul  cu  pricina.  Șterg  cu  sârg  praful  închipuit  de  pe  o  boxă  și  zic:
-           Brrr ...  ce  urât  e  afară!
Surprins,  se  întoarce  spre  mine:
-           Sărut-mâinile,  da,  aveți  dreptate.  Te  deprimă  de  tot.
-          Frumoasă  melodie,  asta  a  lui  Ed  Sheeran,  parcă  te  face  să  uiți  de  vreme.  Adică,  scuzați,  mie  îmi  place.
Când  râde  face  gropițe  în  obraji.  N-am  mai  văzut  un  bărbat  matur  cu  asemenea  gropițe,  ca  la  copiii  mici. 
-           Nu  mă  dau  în  vânt  după  asemenea  muzică,  dar  asta  sună  binișor.
-           Dacă  nu  vă  supărați,  ce  fel  de  muzică  ascultați?
-          Hm,  eu  sunt  DJ,  așa  că  principala  mea  responsabilitate  este  să  selectez  muzica  potrivită  evenimentului  la  care particip,  să  o  înregistrez  și  să  o  mixez. 
-          Acum  e  rândul  meu  să  zic  hm,  nu-i  așa?  Bănuiesc  că   aveți  nevoie  de  echipamente  speciale  sau,  cum  zice  fiu-meu  ”scule  deștepte”.
-          Da,  râde  el  acum  de-a  binelea.  Așa  se  zice.  Dumneavoastră  încercați  să-mi  vindeți  ceva?
-          Nu  cred  că  să  vând,  doar  să  vă  arăt  și  să  fac  conversație,  că  la  vremea  de-afară ...  nu-i  de  mirare  că  sunt  așa  puțini  clienți.
-          M-ați  făcut  curios,  ia  să  vedem  ce  aveți,  dar  nu  sunt  pregătit  să  cumpăr,  să  știți  de  la  început.
-          Nu-i  bai,  aflați,  vedeți,  pipăiți,  că restul  vine  de  la  sine.  Scurt  și  la  obiect:  eu  habar  n-am  de  tehnologie,  dar  sunt  femeie  și  un  design  deosebit  mă  cucerește  din  prima.  Am  primit  săptămâna  trecută  un  sistem  de  boxe  S2000Pro,  de  la  Edifier.  Nu  știu  dacă  ați  auzit  de  ei,  sunt  ...


-          Da,  o  companie  din  China,  care  s-a  impus  extrem  de  repede  pe  piața  din  America,  și  de  Nord  și  de  Sud,  în  Europa,  chiar  și  în  Orientul  Mijlociu.  De  sistemul  ăsta  încă  nu  am  auzit.
-                      Pot  să  vă  spun,  cu  siguranță,  că  a  fost  conceput  pentru  înregistrarea  și  mixarea  la  domiciliu.  Pe  dinafară,  afișează  o  eleganță   clasică,  simplă,  dar,  în  același  timp,  este  luxos  la  superlativ. Ca  să  vă  convingeți,  uitați-vă  mai  aproape,  are  multiple  conexiuni  ...


-                      Da,  văd,  are  intrări  pentru  optic, coaxial, aux, balance și Bluetooth.  Difuzoarele  cred  că  au  130  watt,  cu  bass  de  5,5".


-                      Cum  ziceți  dumneavoastră,  nu  vă  contrazic.  Știu  doar  că  sunt  de  calitate   și  că  tehnologia  de  sunet  este  de  ultimă  generație.  În  limbajul  meu,  arată  și  se  aude  demențial! Ei,  ce  ziceți?



-           Și  eu,  care  intrasem  doar  ca  să-mi  omor  timpul  și  să-mi  usuc  geaca  și  adidașii!
-          Vă  supărați  dacă  vă  spun  că  am  fost  sigură  de  asta  din  clipa  în  care  ați  pășit  înăuntru?  Să  vă  spun  un  secret:  două  bătăi  strică  întotdeauna,  dar  două  învățături,  niciodată.  Așa  că,  sunteți  câștigat  de  două  ori:  v-ați  atins  scopul  inițial  și  ați  aflat  și  lucruri  noi.  Sunt  convinsă  că  v-am  pus  pe  gânduri.
-          Da,  m-ați  pus.  Cu  siguranță  voi  reveni  zilele  următoare,  împreună  cu  restul  echipei  mele,  pentru  o  probă  și  chiar  pentru  achiziționare.  Vă  mulțumesc,  o  zi  bună  în  continuare!
Sprijinită  cu  coatele  pe  tejghea,  ascult  mulțumită  melodia  care  picură,  cald  și  dulce,  peste  toate  standurile,  în  ciuda  ploii  încăpățânate  de  afară.  Cântă  Adele. 


            Articol  scris  pentru  SuperBlog  2017!


vineri, 10 noiembrie 2017

Marele Canion și primul meu selfie

            Fir-ar  să  fie,  iar  nu  pot  să  dorm.
            De  când  cu  trecerea  asta   de  la  ora  de  nu  știu  care  la  ora  de  toamnă  sau  invers,  nu  mi  se  mai  lipește  geană  pe  geană,  nici  dacă  dai  cu  tunul.  Și  ce  n-oi  fi  încercat:  și  norișori,  și  oi,  și  capre,  ocazie  nesperată  să-mi  aduc  aminte  de  Maricica, ieduța  bunicii  mele,  pe  care  am  salvat-o  de  la  sacrificare  vopsind-o  cu  ojă  roșie.  În  fața  nedumeririi  bunicilor  și  părinților  care  se  adunaseră  pentru  un  festin  pe  cinste  de  Paști,  am  ridicat  din  umeri:
-           Ăsta  nu  e  ied,  e  păun.  Nu  puteți  tăia  păuni.
-          Păi,  și  unde  ai  văzut  tu  păun  roșu?  a  mijit  a  zâmbet  barba  bunicului.
-          Am  văzut  eu  la  Pitești,  când  am  fost  cu  mami  și  cu  tati.
-                      Roșu?!  sprânceana  mamei  deja  se  ridica  a  neîncredere  și  asta  însemna  că  urmează  iar  o  lecție  despre  minciună  și  picioarele  ei  scurte. 
-                      Nu  mi-ai  spus  tu  că  păunul,  când  îi  place  de  o  păuniță,  își  înfoaie  coada  și  este  cea  mai  colorată  pasăre?  Am  văzut  eu  că  are  și  roșu,  sunt  sigură,  să  nu  spui  că  nu. 
În  anul  acela,  de  Paști,  am  mâncat  cocoșul.  Pe  el  nu  l-am  salvat,  că  sărea  să  mă  piște  ori  de  câte  ori  ieșeam  în  curte.  Iar  Maricica ... hm,  s-a  cam  chinuit  bunicul  s-o  tundă,  că  i  se  lipise  părul  de  la  atâta  ojă.

Ce  repede  trece  timpul!  Da,  când  e  vorba  de  îmbătrânit,  nu  și  când  nu  poți  dormi!  Și  nu  mă  dau  jos  din  pat  nici  moartă,  că  e  cald  și  bine,  iar  omul  meu  doarme  atât  de  adânc,  încât  aș  putea  să  desenez  harta  lumii  pe  spatele  lui  și  nu  m-ar  simți.
Mda,  apropo  de  hartă,  azi  a  venit  nepoată-mea,  Andreea,   studentă  la  Cluj,  să-mi  ceară  sfatul: să  se  ducă  sau  să  nu  se  ducă  în  America,  beneficiind  de   programul  work and travel   în  USA ? 
-                       Copilă,  i-am  zis,  merită!  Orice  te  poate  ajuta  în  formarea  ta  profesională,  și  nu  numai,  merită  tot  efortul  din  partea  ta.  Du-te  să  vezi  lumea,  să  cunoști  oameni  noi,  să  înțelegi  cum  funcționează  relațiile  personale  și  profesionale  în  alt  sistem  valoric  decât  al  nostru,  cercetează  și  alege  în  cunoștință  de  cauză,  nu  din  auzite.  Ehe,  pe  vremea  studenției  mele,   nici  nu  îndrăzneam  să  visăm  la  asemenea  oportunități.  Ia,  spune-mi,  care  sunt  condițiile?
-                      Păi,  totul  a  pornit  de  la  dorința  mea   de  a  petrece  o  vacanță  specială.  Și  tot  butonând,  și  tot  căutând,  am  dat  peste  CND  Vacanțe  Speciale,  agenția  care  derulează  programul  de  schimb  cultural  internațional  al  Departamentului  de  Stat  al  SUA, Work  and  Travel  USA  și  care  se adresează  studenților  la  zi  din  mai  multe  țări  ale  lumii.  Tot  ceea  ce  trebuie  să  fac  este  să   mă  înscriu  în  program,  să  particip  la  târgul  de  joburi  și  să-mi  petrec  vacanța  de  vară  în  SUA.  Ei  fac  restul,  adică  îmi  prezintă  ofertele  de  job,  programează  interviurile  cu  angajatorul  și  pentru  viză,  îmi  oferă  chiar  și  cursuri  gratuite  de  limba  engleză,  în  caz  că  aș  avea  nevoie.   Dar  eu  am  venit  la  tine   mai  mult  pentru  altceva:  dacă  ai  fi  în  locul  meu,  să  zicem,  unde  te-ai  duce  în  SUA?  Ce  job  ți-ai  alege  și  de  ce?  Eee,  ia  să  te  văd,  mătușă-minune  ce-mi  ești!
-                       Și,  ce  zici  tu,  m-ai  încuiat,  nu?  Părerea  ta,  iubito.  Să  o  luăm  de  la  început:  eu  sunt  studenta  și,  zici  tu,  că  pot  apela  la  Work  and  Travel  Vacanțe  Speciale.  Și  nu  oriunde,  ci  work  and  travel  în  America Primul  meu  gând,  prima  mea  dorință:  Marele  Canion,  martorul  a  două  miliarde  de  ani  din  istoria  geologică  a  pământului.  Știi  pozele  alea  care  circulă  pe  net,  reale  sau  nu,  cu  oameni  așezați  pe  buza  canionului  și  cu  picioarele  bălăngănind  deasupra  hăului,  care  are  o  adâncime  de  aproape  doi  kilometri?  Primul  meu  selfie  din  America,  acolo  ar  fi.  


Presupun  că  și  acolo,  în  Arizona,  sunt  oferte  de  joburi  pentru  programul  ăsta,  nu?  Știi  ce  aș  alege?  Chelneriță,  dar  nu  oriunde,  ci  într-o  cafenea  de  la  marginea  unui  oraș  mare.  Acolo  opresc  mașinile  pentru  un  popas  pitoresc,    pe  acolo  bântuie  tot  felul  de  oameni,  de  toate  națiile,  doar  SUA  sunt  recunoscute  tocmai  pentru  multitudinea  de  culturi  și  mentalități  care  se  dezvoltă  acolo.  Aș  asculta  poveștile  lor  despre  deșert,  despre  descoperitorii  de  talente  care  și-au  cules  viitoarele  vedete  din  pustiul  învecinat,  despre  platourile  muntoase  și,  mai  ales,  despre  rezervațiile  locuite  de  nativii  americani. 
Pentru  mine,  Marele  Canion  înseamnă  Karl  May.  Nu  mă  lua  pe  mine  cu  povești  că  este  german  și  că  nu  i-a  călcat  niciodată   piciorul  pe  aici  sau  prin  Munții  Stâncoși,  că  nu-ți  merge.  Aventurile  apașilor  conduși  de  Winnetou  și  prietenia  acestuia  cu  Old  Shaterhand  sunt  literă  de  lege  pentru  mine,  chiar  și  după  atâția  ani  și  după  atâtea  cărți  citite,  iar  pe   teritoriul  Marelui  Canion  trăiesc  cinci  tipuri  de  indieni,  dintre  care  indienii  Navajo  sunt  cei  mai  mai  numeroși  și  cei  mai  cunoscuți.  De  mult  timp  îmi  doresc  să  locuiesc  câteva  zile  alături  de  nativi,  într-o  rezervație.  Cultura  lor  mi  se  pare  fascinantă,  poveștile  spuse  în  jurul  focului  de  tabără,  culorile  și  simbolurile  folosite  peste  tot,  mă  atrag  și  acum,  femeie  bătrână,  care  ar  trebui  să  viseze  doar  la  pensie  și  la  focul  din  soba  de  acasă. 
Aaa,  era  să  uit:  cactușii.  Țepoșii  ăia  pe  care  nu  dai  doi  bani  la  început  și  care  înfloresc  niște  minunății  de te  topesc  de  drag.  Știai  că  poți  face  închisoare  dacă  tai  un  cactus?
Și  aș  mai  vrea  să  vizitez  ceva:  New  York-ul.  Chiar  dacă  este  la  celălalt  capăt  al  țării,  aici  sunt  clădirile  emblematice  pentru   Statele  Unite:  Statuia  Libertății,  Empire  State  Building  cu  toate  poveștile  romantice  țesute  în  jurul  ei,  Podul  Brooklin  și  Central  Park.


Din  punctul  meu  de  vedere,  aici  îți  poți  testa  toate  abilitățile  dobândite  până  acum:  la  sediul  Națiunilor  Unite  ai  ocazia  să  vezi  cum  te  descurci  cu  limbile  străine,  dacă  aș  avea  o  slujbă  într-una  din  corporațiile  din  Manhattan,  m-aș  întrece  cu  specialiștii  lor,  iar  dacă  aș  fi  angajată  în  apropierea  Bibliotecii  Publice,  mi-aș  dori  să  petrec  un  timp  în  cadrul  bibliotecii  de  cercetare  Arthur Schomburg Center for Research in Black Culture 
Da,  aș  vrea  să  fiu,  măcar  o  zi,  parte  din  tumultul  Manhattan-ului  sau  să  urmăresc,  cu  sufletul  la  gură,  unul  dintre  meciurile  legendarei  New  York  Yankees,  pe  stadionul  Yankee  Stadium.
-           N-am  știut  că  ești  fan  al  baseball-ului.
-                      Ei,  sunt  ...  habar  n-am,  dar  cine  mă  întreabă  pe  mine?  Strig  și  eu  cu  ei,  mă  ridic  odată  cu  ei,  huiduiesc  și  eu  odată  cu  ei  și  mă  bucur  de  două  ori  mai  mult  decât  ei.
-                      De  ce  de  două  ori  mai  mult?
-                      Pentru  că  i-am  păcălit  că  mă  pricep  și  pentru  că  o  să  pot  spune  acasă:  băi,  ce  echipă,  Yankees  ăștia!

Mai  e  un  pic  până  sună  ceasul  și  eu  tot  nu  am  adormit.  Mai  bine  mă  scol  și  pun  de  cafea,  că  poate  apuc  să  alint  o  ceașcă  în  fața  calculatorului.
Cum  zicea  Andreea?  CND  Vacanțe  Speciale,  parcă.  Ia  să  vedem,  ce  mai  oferă  și  pentru  cine.   Poate,  poate  ...  ceva  și  pentru  studenții  din  noi!


Articol  scris  pentru  SuperBlog  2017!