Toată viaţa
am fost un
copil cuminte şi
sedentar.
N-am sărit,
n-am alergat, nu m-am
îmbrâncit cu nimeni
şi nici n-am
chiulit în toţi
anii mei de
şcoală decât de
la orele de
sport.
Cine naiba a
auzit de corigenţă
la educaţie fizică?
Era cât pe
ce să rescriu
eu istoria sistemului
de învăţământ, dar
m-a salvat de
la celebritate dirigintele
nostru, eminent profesor
de limba şi
literatura română, care
a intervenit pe
lângă doamna de sport şi
a rugat-o, cu
lacrimi în ochi a
rugat-o, să mă
treacă clasa, pe
motiv de cele
mai frumoase compuneri
din şcoală.
În vacanţa de
vară, la ţară,
ne trimitea bunica
la câmp, cu
caprele. Trai pe
vătrai, nineacă, pentru
că la marginea
satului curgea gârla
şi începea pădurea
Coteniţei. Mă trânteam
imediat pe iarbă,
la umbră, cu
o carte în
mână, iar caprele
se zbenguiau în
voie, strunite de
fratele meu mai
mic, pe care
îl plăteam cu
cincizeci de bani
pe zi. În
timpul şcolii, mama
ne dădea doi
lei, pentru fiecare
câte unu, să
ne luăm ceva
bun în pauza
mare, aşa că
eu o zi mâncam dulce,
alta ba, ca
să-mi plătesc datoriile
de peste vară.
 |
| sursa foto: imagini în fermă |
Anii au trecut,
fratele meu a
crescut înalt ca bradul, cu
ochi negri ca
Sburătorul din poveşti
şi subţirel la
trup, tras ca
prin inel, graţie
antrenamentelor prin cocenii
de porumb după
capre, iar eu
... să zicem
doar că mă
deplasez cu două
viteze: încet şi
răzimat şi cu
staţie din cincizeci
în cincizeci de
metri. Are Uricaniul
la bănci, slavă
Domnului, special amplasate
pentru cei ca
mine care, cică, stau şi admiră creştetul
Retezatului de trei
ori pe zi,
pe drumul de
la birou spre casă.
Am fost şi la
doctor, sperând că tiroida-i
de vină pentru
tot.
Iaca na,
că nu-i aşa.
Altă glandă cică
şi-ar face de
cap, aia răspunzătoare
de „luptă sau
fugi”, adică de
hormonul supravieţuirii. Prea
mult stress, doamnelor
şi domnilor, nivelul
a atins cotele
de alarmă. Soluţia:
no stress! Păi
şi pe unde
crește, frate, o
viață fără stress?
Pe cine să
jefuiesc, dragilor, că eu n-am întâlnit
încă pe nimeni
să trăiască doar
cu muzicuţe la
urechi, cu flori
galbene în colţul
gurii şi albăstrele
în priviri?
Nu poţi să
elimini stress-ul?! Soluţia
number two: viaţă
sănătoasă, plimbări la greu, mese
regulate, hrană naturală.
Hmmm, dacă stai
strâmb şi judeci
drept, asta parcă
n-ar fi desprinsă
din filmele SF,
ce zici, te
bagi? Normal că da!
Lăsând gluma
la o parte,
familia mea se
ghidează după o
regulă simplă: fără
excese, că și
mâine le găsești
în frigider. Soțul
meu are o
viață extrem de
activă, toată ziua
pe șantier, toată
ziua urcă și
coboară scări, montează
geamuri și uși,
dă ordine și
le și execută,
dar asta înseamnă
foarte multă mișcare
și chiar se
vede în condiția
fizică de invidiat
pe care o
are. Copilul e
copil: aleargă, se
joacă, face drumeții
pe munte cu
prietenii. Bonus: nu
tu zahăr, că
a învățat la
ora de tehnologie
să citească etichetele
de pe produse
și îl evită
pe unde apucă,
nu tu pielițe
crocante de pui
sau de porc ( am
murit explicându-i că
porcul nu are pielițe prăjite
și degeaba), nu
tu salate fără
ulei de măsline.
Ciorbe da, smântână
ba! Tocănițe, câteodată,
lapte degresat și cereale în
fiecare dimineață.
Așa
că o masă
sau două în
care ei întrec
măsura, nu e
catastrofă iremediabilă.
 |
| foto din arhiva personală |
Adevărata problemă
este la mine. Fie vorba
între noi, eu
sunt foarte tare la
teorie, problemele apar
la partea cu
practica.
Slujba mea
este de așa
natură încât șase - șapte
ore sunt blocată pe
scaun, la calculator.
De mâncat, ce
să mai vorbim,
mănânc ce apuc:
chipsuri, batoane Mars,
cornuri, dacă apuc
să le mănânc
și pe alea.
Iar seara, acasă,
trebuie să pregătesc
cina pentru familie,
așa că mă
apucă o foame
turbată tot pregătind pentru
ei și uite
cum ajung să
mănânc exact când
nu trebuie, ce
nu trebuie și cât nu
trebuie. Iar chef
de ieșit pe
faleza Jiului după
aceea, să fim
serioși... Toate acestea, corelate
cu apetența mea
pentru dulce și
cu trecutul glorios
în care n-am
repurtat niciun record
sportiv, m-au făcut
să aduc mai
mult a vapor
sub presiune decât
a gingașă doamnă.
Și cum tot
sunt eu o
talentată la stat
și citit, am
purces la documentare:
de unde să
încep, cu ce
să încep și unde să
le găsesc.
Numero uno: eu
nu cred că supraviețuiesc fără
apă plată și
fără sucuri. De
tot felul: colorate
sau nu, acidulate
sau nu, în
pet sau în carton, nu
contează, dulci să
fie. Beau o
cană mare de
suc și îi
dau repede și cu una
de apă, să
stingă setea. Deci
nu este valabilă
chestia cu 2
l pe zi,
că eu pot
bate toate recordurile
la stilul bras
înotând printre lichidele
înghițite în 24
de ore. Dar,
oare, n-aș putea
găsi niște suc,
măcar unul mititel,
care să nu
mai facă atâtea
ravagii în organismul
meu?
Dacă vă spun
că am găsit,
mă credeți? Și
dulce, și sănătos
- DIMES, suc
natural de struguri
și piersici. Și,
ca să nu
mă plictisesc consumându-l,
am mai găsit
și un suc natural de
mere, care nu
conține conservanți, coloranți,
arome sau aditivi
alimentari. Deschizi sticla
și mmmmm, miroase
a livadă înflorită,
albine și soare
de primăvară.
Urmarea: acum
ne batem amândoi,
și eu și
copilul, pe produsele
numite mai sus,
pe care le
cumpărăm de la Sano Vita.
Odată
rezolvată prima problemă,
restul au devenit
mai simple: au
închis ăștia patiseria
de la colț,
așa că adios, amigos
brânzoaicelor pufoase și
foietajelor cu varză
îngurgitate pe parcursul
unei zile obișnuite
la birou. Momentul
ideal pentru a
căuta alternative. M-a
salvat copilul meu,
fan declarat cereale
cu lapte, atunci
când a adus
acasă o pungă
de fulgi de
porumb crocant, care
crănțăne a copilărie
și a fulgi mâncați
cu pumnul. Deci, una dintre
gustările de la
serviciu, iaurt cu
fulgi, numero doi,
bifat.
Pentru variație, am
dat iama și
printre semințe, cele
mai la îndemână
și mai sănătoase
dintre toate crănțănelele
de gustat.
V-am spus
că soțul meu
este ardelean? Nu?
Vă spun acum
și pentru a-l
hrăni sănătos și
în conformitate cu
orgoliul dobândit prin
naștere, am început
să gătesc cu amestec de legume
ardelenesc sau cu paste făinoase
integrale din ovăz.
Programul meu de
recuperare mai are
nevoie de o
parte foarte importantă
pentru a-și atinge
scopul: mișcarea. Și
singura formă de
sport pe care
o practic eu
este urcatul scărilor
până la etajul
patru, pentru că blocul nostru
nu are lift. Aici mai
am de lucrat,
dar începutul a
fost făcut: am
ales varianta lungă
a drumului spre
casă, străbătând parcul
de pe malul
Jiului de la
un capăt la
altul. E frumos
aici, mai ales
toamna. Pe partea
stângă, muntele se
prăvale direct în
șosea, iar în
partea dreaptă, Jiul
bolborosește povești minunate
despre momârlani, despre
mineri și despre
pădure. Bruma de
săptămâna trecută a
atins bobocii nedeschiși
de trandafir. I-a
nemurit, transformându-i în
bijuterii delicate, cu
picături de promoroacă
în loc de
diamante.
 |
| foto din arhiva personală |
E greu, foarte
greu, să recuperezi
o viață trăită
alandala. Trebuie să
ai o voință
de fier, o
putere de titan,
motivație beton și
sprijin, mult sprijin.
Totul depinde de
tine ... și uite
încă un motiv
de stress, fir-ar să fie!
Articol scris pentru
proba propusă de
Sano Vita, în cadrul
SuperBlog 2016!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu