duminică, 6 noiembrie 2016

Mama și ”scoarța” de blugi


-                       Mamaaa,  hai  încoace,  repede!  vocea  fiicei  mele  nu  acceptă  refuzuri,  nici  măcar  întârzieri,  așa  că  am  dat  focul  mic  la  aragaz  și  m-am  dus.
-                      Vin,  vin,  ho,  că  nu  dau  turcii!
-                      M-am  blocat  și  încă  nu  mi-am  comandat  blugii,  știi  că  nu  mai  am  nicio  pereche  decentă  de  îmbrăcat.
-                      Hmm, ia  să  vedem,  parcă  sunt  vreo  trei  perechi  albastru  spălăcit,  două  albastru  închis,  una  cu  franjuri,  Dumnezeu  știe  ce  culoare,  două  perechi  negre,  parcă  și  ceva  maro  am  văzut,  nu  sunt  sigură.  Cum  spuneai,  care  nu  este  decentă???
-                      Hai,  mama,  îți  arde  de  glume,  mi-ai  promis!
-                      Bine,  bine.  Care-i  baiul  tău?
-                      Uită-te  și  tu: am  intrat  pe  answear.ro  că  de-acolo  își  cumpără  toate  fetele  jeans,  normaaal,  dar  nu  mă  pot  hotărî  și  am  nevoie  de  ajutorul  tău,  please,  please!
-                      Tu  nu  știi  că  eu  nu  mă  bag  în  gusturile  tale,  chiar  dacă  îmi  vine  să-mi  iau  câmpii  când  te  văd?
-                      Daaa,  știuuu,  se  pisici  ea,  dar  mai  am  nevoie  și  de  ceva  bănuți  în  plus,  că  nu-mi  ajunge  ce  am  strâns  eu...
-                      A,  asta  era.  Păi  să  vedem  despre  ce  este  vorba  și  negociem.
-               Mama,  tu  ai  purtat  blugi  când  erai  tânără? 
Totuși,  cei  mai  mari  șantajiști  rămân  copiii,  cei  mai  necruțători  și  cei  mai  sadici  dintre  criminali.  Ascultați  la  mine  ce  vă  zic:  nu  carecumva  să  vă  pună  păcatul  să  povestiți  copiilor  voștri  ceva  din  propria  copilărie,  că  v-ați  ars.
-           Da,  am  purtat,  am  încuviințat  eu  sec.
-                      Rochia  aia  veche  pe  care  o  ai  sus,  în  dulap, lângă  scrisorile  prietenilor  tăi  din  liceu?
-                       Ce  treabă  ai  tu  cu  rochia  mea?  Vezi-ți  de  ale  tale,  am  repezit-o  sperând  că-și  cumpără  ce  vrea  și  mă  lasă  în  pace. 
Ei,  aș,  speranțe  deșarte.
-                       O  dată,  te  rog  frumos  să-mi  mai  spui  o  dată  cum  era  pe  vremea  ta!  Promit  că  te  las  în  pace  pe  urmă!

-                      După  cum  știi,  tata  avea  doi  frați:  cel  mai  mare  era  tractorist  în  sat,  tata,  mezinul,  era  maistru  la  uzină,  iar  fratele  mijlociu ... marfă, nene,  el  era  eroul  meu:  șofer  pe  TIR.
            Când  eram  prin  clasa  a  patra  mi-a  adus,  de  la  ruși,  o  păpușă  care  mergea.  Avea  părul  roșu -  roșu,  ochii  albaștri  și  am  botezat-o  Demelza,  după  eroina  din  serialul  Poldark,  care  făcea  ravagii  pe  atunci.  O  țineam  de  mână  și  o  trăgeam  ușor  după  mine,  iar  ea  făcea  pași  mici,  stârnind  o  adevărată  isterie  printre  vecinele  mele  de  bloc  și  printre  colegele  de  clasă.
            Când  am  împlinit  14  ani,  am  primit  o  pereche  de  Levi’s,  cu  manșetă  lată  în  partea  de  jos,  asortată  cu  o  curea  din  piele  maro,  cu  o  cataramă  imensă  aurie,  ca  un  pătrat  cu  colțuri  rotunjite. 

sursa  foto

Mamei  nu-i  plăceau.  Zicea  că  sunt  pantaloni  făcuți  pentru  muncitori,  nu  pentru  o  fată  elegantă.  Fetele  elegante  purtau  rochii  înfoiate,  tocuri  subțiri  și  înalte,  erau  machiate  discret  și  miroseau  a  flori  de  levănțică  și  a  portocale.  Biata  mama,  stătea  ore  în  șir  la  coadă  la  portocale,  iar  cojile  le  băga  în  dulap  și  le  păstra  cu  sfințenie  până  se  uscau  de  tot.  Adevărat,  cerșafurile  și  hainele  ei  miroseau  întotdeauna  a  soare,  a  galben  și  a  sărbători  de  iarnă.  Dar  întregul  ei  concept  de  eleganță  nu  se  brodea  absolut  deloc  cu  credința  noastră,  a  tinerilor,  în  religia  blue-jeans.  Dacă  nu  aveai  blugi,  adios  baby,  nu  erai  în  cărți  pentru  o  viață  mondenă.  Îți  îndesai  tricoul  înăuntru,  închideai  catarama,  îți  încărcai  pleoapele  cât  puteai  de  mult  cu  fard  albastru  Margareta  ( se  topea  la  căldură  și  se  întindea  ca  o  pastă,  până  aproape  de  urechi,  dar  era  20  de  lei  cutia  și  renunțai  la  eugeniile  de  la  școală  o  lună  de  zile  ca  să  o  poți  cumpăra),  înțepeneai  genele  cu  mascara  Farmec,  cu  periuță  care  trebuia  udată  înainte  și,  la  sfârșit,  ca  o  încununare  a  look-ului  tău  trăsnet,  îți  ungeai  bine  buzele  cu  atractiv.  Gata,  prințesă  erai,  adulată  și  invidiată  de  cei  mai  puțin  norocoși,  care  nu  aveau  unchi  șofer  pe  TIR. 
                        Dar  piesa  mea  preferată  a  fost  o  rochie  din  denim  albastru  închis,  foarte  închis,  total  diferită  de  prespălații  care  făceau  furori  pe  atunci,  pe  care  o  cumpărasem  din  piața  Ocska  de   la  Timișoara,  unde  se  vindeau  dulciuri,  țigări  și  haine  de  la  sârbi.



         Pe  o  tejghea  improvizată  din  două  măsuțe  pliante  unite  printr-o  scândură  lată,  acoperită  cu  mușama,  erau înșirate  mai  multe  perechi  de  blugi  și,  minune, câteva  fuste   și  rochii de  blugi.  Nu  mai  văzusem  niciuna  până  atunci,  erau  ceva  de-a  dreptul  divin:  cusături  proeminente,  capse  de  culoarea  aramei  la  buzunare,  crăpătură  absolut  indecentă  pentru  o  fată  de  16  ani,  la  spate,  și  o  etichetă  mare,  din  piele,  pe  care  scria  LEE.  M-am  lipit  de  ele  imediat,  incapabilă  să  mai  văd  sau  să  mai  aud  ceva  din  jurul  meu.  Sârbul  m-a  văzut  interesată  și  mi-a  întins  una  dintre  ele,  făcându-mi  semn  că  pot  să  o  probez  chiar  acolo,  într-o  cabină  improvizată  din  două  perdele  de  duș.  Imediat,  mama  a  răsărit  lângă  mine  și  a  întrebat  de  preț.
-           O  mie  cinci  sute,  o  mie  cinci  sute,  repeta  sârbul.
Și  peste  tot  furnicarul  ăla  de  oameni,  peste  toată  viermuiala de  negocieri,  refuzuri,  de  insistențe  și  victorii,  s-a  auzit  clar  vocea  hotărâtă  a  mamei,  olteancă  aprigă  și  netemătoare  să-i  spună  sârbului,  verde-n  față,  ceea  ce  gândea:
-                       Fi-ți-ar  scoarța  a  dracului,  păi  eu  muncesc  o  lună  întreagă  ca  să-ți  dau  ție  banii  pe  rochia  asta  țeapănă  și  urâtă?
 Nu  știu  când  mi-au  țâșnit  lacrimile  sau  când  mi-a  pătruns  în  plămâni  prima  gură  de  oxigen,  țin  minte  doar  expresia  mamei  după  ce  a  realizat  că  o  auzise  jumătate  de  piață  și  că  eu  plângeam  lângă  tata  care  nu  se  mai  deosebea  de  o  stană  de  piatră. 
-                       Mi-ai  supărat  fata,  dă-ncoa  rochia,  na-ți  banii  și  să  plecăm  dracului  de  aici!  și   mama  m-a  luat  de  mână  și  m-a  tras  spre  parcarea  unde,  cuminte  și  tăcută,  ne  aștepta  Dacia  noastră  roșie  ca  focul  și  ca  obrajii  mei. 
Nu  mi-a  mai  trebuit  rochia,  câteva  luni  bune  nu  am  îmbrăcat-o.  Până  într-o  zi,  când  am  venit  de  la  școală  cu  durere  de  cap  și  m-am  dus  în  camera  mea  să  mă  culc  un  pic.  Mama  tricota  pe  fotoliu,  iar  tata  se  pregătea  să  meargă  la  uzină,  în  schimbul  doi.  M-au  văzut  și,  dintr-o  dată,  mama  a  început  să  plângă:
-                       Cum  să  dreg  acuma  cu  fata  asta,  spune  tu,  fi-mi-ar  spurcata  asta  de  gură  să-mi  fie,  parcă  sărăceam  din  banii  ăia  și  mai  multe  nu.  Și  ce  bine  i-ar  sta  cu  ea  și  ce  drag  mi-ar  fi  să  o  văd  îmbrăcată!  Și  mama  plângea, și  plângea,  iar  eu  nu  o  mai  văzusem  niciodată  plângând. 
 În  sâmbăta  următoare,  eram  invitată  la  petrecerea  colegei  mele  de  bancă. Am  luat  rochia,  m-am  îmbrăcat  și  am  plecat,  fără  să  rostesc  niciun  cuvânt.
-                       Să  fii  cuminte,  să  ai  grijă  ce  faci,  mi-a  strigat  mama  din  urmă.  Și  să  știi  că  ești  cea  mai  frumoasă  fată,  cu  cea  mai  frumoasă  rochie  din  câte  am  văzut!
Vezi,  de-aia  păstrez  rochia:  e  uzată,  are  cusăturile  desfăcute,  nu  o  mai  pot  îmbrăca  nici  pe-un  picior,  dar  este  rochia  care  a  declanșat  prima  mea  ceartă  cu  mama  și  care  a  condus  la  cea  mai  mare  și  cea  mai  lacrimogenă  împăcare  cu  ea. 
-                       Și,  vezi,  de-aia  ești  tu  cea  mai  bună  mamă  și  mă  ajuți  să-mi  cumpăr  pantalonii  ăștia  de  la  Hilfiger  Denim,  după  care  mă  topesc  și  care  ție  sigur  nu-ți  plac,  nu-i  așa?





Articol  scris  pentru  SuperBlog  2016,  proba  cu  nr.  14,  propusă  și  sponsorizată  de  Answear.ro.