vineri, 28 octombrie 2016

A venit tata. Cu flori ...

Totul  a  pornit  de  la  cununia  mea  civilă.  Prin  anii  optzeci,  nu  găseai  nimic  prin  magazinele  patriei.  Și  nu  vorbesc  numai  despre  alimente,  ci  despre  tot,  inclusiv  articole  pentru  nunți.  Colindai  jumătate  de  țară  ca  să  afli  o  rochie  de  mireasă  cât  de  cât  potrivită  și  o  pereche  de  pantofi  de  Guban,  refuzați  de  soția  vreunui  activist  de  partid.  Despre  croitorese,  ce  să  mai  zic.  Ele  existau  și chiar  își  făceau  treaba  cu  vârf  și  îndesat,  doar  dacă  făceai  tu  rost  de  undeva,  pe  sub  mână,  de  un  material  mai  de  Doamne-ajută,  de  vreo  câțiva  metri  de  dantelă  sau  de  tul,  de  la  bișnițari,  că  altfel,  supraelasticul  te  mânca  până  și  în  fața  altarului.
Ne-am  căsătorit  civil  într-un  februarie  geros,  dar  geros  de  ne  scârțâiau  tălpile  pantofilor  noi  de  înghețate  ce  erau.  Poate  că  la  București,  sau  în  orașele  mai  mari  din  țară,  mai  găseai  florării  care  riscau  să  aibă  pregătite  niscaiva  cadouri   florale  adecvate  momentului.  Dar,  aici,  la  noi,  în  Valea  Jiului,  nici  pomeneală.  Așa  că  am  pornit  spre  starea  civilă  cu  mâinile  în  buzunare,  încercând  să  ne  menținem  tonusul  la  temperaturi  ridicate,  în  pofida  urgiei  de  afară.
De  unde,  de  neunde,  o  fată  venită  de  la  Petroșani,  mi-a  adus  cinci  garoafe  roz,  învelite  în  celofan. Mi-era  și  frică  să  le-ating,  de  teamă  să  nu  se  dizolve,  să  nu  dispară  în  aburii  zilei,  așa  cum  dispar  visele  frumoase  în  aburii  dimineții.
Eram  trei  cupluri  programate  să  se  căsătorească  în  acea  zi  și,  dintre  toate,  doar  eu  aveam  flori  în  brațe.  Am  intrat  primii  și,  pe  când  pășeam  bucuroasă  în  biroul  stării  civile,  am  auzit,  clar  și  răspicat,  cum  un  apropiat  al  perechii  cu  numărul  doi,  spunea:
-           Uite  la  asta,  are  flori,  de  unde  le-o  fi  luat?
Fier  roșu,  nu  alta,  așa  mi-au  trecut  cuvintele  astea  prin  inimă. La  ieșire,  pe  când  cealaltă  mireasă  era  gata  să  pășească,  la  rândul  ei,   în  birou,  am  prins-o  de  mânecă  și  i-am  întins  florile  mele.  S-a  oprit,  s-a  uitat  la  ele  și  apoi  m-a  îmbrățișat.  Noi  am  plecat,  ei  au  rămas.  Dar  nedumerirea  ei,  transformată,  într-o  clipită,  într-o  fericire  de  nedescris,  n-am  uitat-o  niciodată.




După  ce  părinții  mei  au  ieșit  la  pensie,  și-au  vândut  apartamentul  din  orășelul  nostru  de  la  poalele  Retezatului  și  au  cumpărat  o  căsuță  în  satul  natal  al  mamei,  în  Oltenia  însorită  și  prăfuită  pe  care  ea  a  iubit-o  atât  de  mult.
Grădinița  de  flori  din  față  a  răsărit  peste  noapte.  Înflorea  din  primăvară  până-n  primăvară,  parcă,  plină  de  toate  neamurile  de  flori,  pe  care  le  cumpărase,  le  primise,  le  furase,  le  cerșise  și  pentru  care  implorase  sau  schimbase  te  miri  ce,  numai  să-i  iasă  floarea  dorită.  Dar  ce  n-avea,  Doamne,  ce  n-avea...  adusese  din  Valea  Jiului  până  și  un  afin  și  un  zmeur,  cu  rădăcină  cu  tot  și  le  plantase  în  colțul  ei  de  rai.  Când  se  terminau  căpșunii  de  rodit,  se  înnegrea  afina  dulce  și  se  rumenea  zmeura  zemoasă...  când  se  ofileau  zambilele,  se  ridicau,  semețe,  lalele  galbene  și  roșii,  când  liliacul  se  întrecea  în  miros  spre  soare,  crinii  albi  își  deschideau  potirele  regale.  Iar  trandafirii ...  se  băteau  pentru  supremație  cu  crizantemele  zdrențuite  și  cu  tufănelele  amețitor  de  parfumate,  până  hăt,  aproape  de  prima  zăpadă.
Nu  era  nimeni  pe  toată  ulița  care  să  meargă  la  biserică,  la  nuntă,  la  școală,  la  priveghi,  oriunde,  fără  să  aibă  un  buchet  de  flori  de  la  mama.  Mama  împărțea  florile  așa  cum  împărțea  zâmbetele  și  rețetele  ei   fabuloase  de  tort  și  cozonac  fetelor  dornice  de  experimentat.

Grădină  cu  flori

Ori  de  câte  venea  la  noi  în  vizită,  primul  lucru  pe  care-l  căutau  ochii  mei,  erau  florile.  Ori  de  câte  ori  mergeam  noi  la  ea,  la  țară,  ne  umplea  portbagajul  cu  de  toate,  de,  ca  mama,  dar   primul  lucru  pe  care-l  băgam  în  mașină,  erau  florile.    Și  fiindcă  erau  multe,  foarte  multe,  întotdeauna  le-am  împărțit  cu  drag  prietenelor  mele.  Se  lumina  biroul,  se  duceau  pe  pustii  stresul  și  oboseala,  cu  o  ulcică  de  pământ,  adusă  tot  de  la  mama,  evident,  plină  ochi  cu  cârciumărese  colorate,  sau  cu  lăcrămioare  delicate,  sau  narcise – nvolburate.



Și  a  plecat  mama.  S-a  dus  să  doarmă,  un  pic,  în  deal,  lângă  părinții  ei.
A  rămas  tata  să  aibă  grijă  de  grădiniță.  Ia  drumul  cimitirului  tot  la  două  zile  odată,  că  e  bătrân  și  el  și  nu  mai  poate   urca  dealul  în  fiecare  zi.  Și  duce  cu  el  flori  multe,  multe,  de  nu  mai  este  niciun  alt  mormânt  mai  împodobit  decât  al  mamei.  Și  iarna,  când  grădinița  doarme,  cumpără  flori  de  la  oraș  și  i  le  duce.  Are  el  un  prieten,  patronul  magazinului  de  la  șosea,  nu  departe  de  casa  noastră,  care  are  calculator  conectat  la  internet  și  care  l-a  învățat  să  comande  buchete  de  flori  de  la  florărie  online.
A  învățat  tata  să  butoneze  și  să  caute  cele  mai  frumoase  aranjamente  florale,  pe  care  le   comandă  și  pe  care  i  le  duce  apoi,  mândru,  mamei.


Mă  credeți  dacă  vă  spun  că  el  m-a  scos  din  încurcătură  când  trebuia  să  mergem  la  o  nuntă  în  alt  oraș,  departe,   și  eram  disperată  că  nu  știam  cum  să  rezolv  cu  florile?
-                       Lasă  că  te  rezolvă  tata,  fata  mea,  nu  dispera:  uite,  acușica  mă  duc  și  intru  pe  un  atelier  de  design  floralOlla.ro, care  mi-a  plăcut  mie  foarte  mult  și  până  ajungi  tu  la  nuntă,  florile  sunt  acolo  deja. 

                                                                  




Primăvara  trecută,  la  firma  noastră  s-a  angajat  o  fată  nouă.  Tânără,  frumoasă  ca  un  înger  și  cu  ochi  mai  triști   decât  văzusem  vreodată  în  viața  mea.  Nu  vorbea,  nu  zâmbea,  răspundea  întotdeauna  politicos  și  nu  te  refuza  niciodată,  indiferent  ce  grozăvie  ai  fi  rugat-o  să-ți  aducă.  Se  zvonea  că-și   pierduse  de  curând  frățiorul,  victimă  a  unui  accident  de  circulație.  Se  oprea  doar,  câteodată,  și  se  uita  la  florile  de  pe  biroul  meu. Într-o  dimineață,  însă,  a  intrat  pe  ușă  roșie  la  față.  La  întrebările  mute  din  ochii  noștri,  a  început  să  plângă:
-                       Am  văzut,  ieri,  pe  cineva  cu  bujori  în  mână.  Azi -  dimineață  m-am  dus  să  cumpăr  și  eu  și  n-am  mai  găsit.  Aș  fi  vrut  să  trec  pe  la  cimitir...
Din  păcate  pentru  noi,  momentele  marilor  dureri  trec  aproape  neobservate.  N-am  dat  cine  știe  ce  importanță  momentului,  mi-a  părut  rău  de  ea  și  atât.  Lasă  că  duce  ea  alte  flori,  sau  găsește  altă  dată  bujori,  că  de-abia  de-acum  le  începe  sezonul.  Seara,  pe  când  vorbeam  cu  tata,  i-am  povestit  așa,  într-o doară,  de  fata  cea  nouă  și  de  supărarea  ei.
             După  vreo  două  zile  de  la  întâmplarea  cu  pricina,  pe  la  amiază,  ușa  biroului  se  deschide  încet.  Întâi,  am  simțit  mirosul.  Apoi,  am  recunoscut  găleata  roșie,  din  plastic,  cu  marginea  un  pic  strâmbă.
           



           Venise tata, cu flori. Adică... toată grădina!
          Venise cu trenul, din Oltenia, purtând în brațe o găleată plină de bujori și lămâiță. În tot biroul mirosea a dor de mama, a ulița de la Bălănești, a bujori – îmbujorați în umbra gardului de uluci verzi. Și a lămâiță. Multă...
           - Nu vă deranjez, nu? Am adus cadouri florale, pentru domnițe supărate, a zis tata, așa cum îmi zicea mie ori de câte ori mă aflam bosumflată, suferind nespus din te miri ce toană sau dragoste neîmpărtășită la vremea adolescenței. N-or fi ele de la florărie din București, dar bujori în obrăjori tot vă aduc!
           Și, pentru prima oară de când o cunoșteam, ochii colegei noastre s-au întors la viață. 
           A luat un bujor din găleată și l-a mirosit.
           - Parcă picură speranță din frunzele astea magice, a reușit ea să îngaime.
          Cum să nu, că doar venise tata! Cu flori ...


Articol  scris  pentru  proba  nr. 10  din  cadrul  competiției  SuperBlog  2016!




            

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu