marți, 13 septembrie 2016

Mi-e așa de dor...

        Pe cărări străjuite de foc, lesne se țes amintirile.
        Mama cocea dovleac în cuptor de aragaz și, în așteptarea feliilor de aur aburind, se păcălea singură că risipește jar la gura țestului, cu bunica.
        Și ei îi plăcea toamna. Ar fi fost în stare să strivească strugurii cu tălpile goale, să adoarmă torcând fuioare de lună plină în grădina din spatele casei, să viseze pe prispă, numărând merele care cad pe acoperiș. Și gutuile.
        Mama avea palmele pătate de dude negre, ca un copil ștrengar. Le strângea în pumn și le băga pe toate în gură, scuturându-și capetele baticului legat la spate, ca să n-o muște albinele.
        Mama cocea porumb sub cazanul de țuică de prună parfumată vânăt și ronțăia boabele cu cenușă cu tot,   bucurându-se până și de foiala frunzelor bătrâne de nuc, sub care se ascundeau găinile ei moțate, care nu voiau să doarmă în coteț.
       Mi-e așa de dor de ea, că-mi vine să tai duzii,  și gutuii,  și merii,  și prunii,  și trandafirii,  și crizantemele,  și tot ce-a pus ea în grădină. Să las pustiu, cum a lăsat ea când a plecat. 
      Poate că se-ndură și vine înapoi, să mă certe pentru pozna făcută.