miercuri, 13 aprilie 2016

MIȘU

Cu  acoperișul  pe-o  sprânceană  ca  o  cușmă  de  mocan  venit  de  la  munte  să  schimbe  mere  roșii  și  parfumate  pe  grâul  dulce-aurit  din  satele  oltenești,  casa  lui  Mișu  se  uită  de  peste  drum  direct  în  curtea  părinților  mei.
Mişu  sprijină  cu  grijă  bastonul  de  uluca   scorojită  şi  alunecă  încet  pe   banca  de  sub  dud.  Îşi   potrivește  piciorul  drept  cu  mâinile  şi  se  lasă  pe  spate  răsuflând  uşurat.  Gardul  vechi   icnește  scurt  şi  îi  primește  povara  trupului  cu  resemnare.   Va  fi  să  fie  o  zi  lungă  pentru  amândoi.
Se  prăbuşise  cu  tot  cu  schelă  pe  şantier,  acum  mai  bine  de  douăzeci  de  ani,  alegându-se  cu  o  pensie  mică  şi  cu  un  picior  inert.  Ca  să  fie  treaba  treabă,  în  doi  ani  i  se  prăpădise  şi  nevasta,  lasându-l  cu  doi  copii  mici,  o  casă  netencuită  pe  dinafară  şi   neracordată  la   curent  electric.  La  ţară,  ca  la  ţară -  mai  prin  praf  vara,  mai  prin  noroaie  toamna  şi  iarna,  copiii  s-au  înălţat  şi  au  prins  a  lucra  cu  ziua  pe  la  vecini  pentru  o  strachină  de  ciorbă  şi  o  cană  de  lapte. 
Mişu  se  aşază  pe  bancă,   la  poartă,  în  fiecare  dimineaţă.  Cu  ochi  de  vultur  și  limbă  de  viperă,  nu  scapă  nicio  secundă  din  viața  ghinioniștilor  care  locuiesc  pe  aceeași  uliță  sau  care,  cu  trebi  grabnice  și  de  neamânat,  doar  trec  pe  acolo.
Doar  ploile  şi  gerul  îl  mai  gonesc  în  casă.
Că  doar  ce  avea  să  facă  toată  ziua?  
Băiatul  îi  adusese  noră  tânără,   să  tot  fi  avut  16  ani,  că  nu  terminase  nici  alea  opt  clase  la  şcoala  din  sat.  Trebăluia  şi  ea  prin  curte  şi  prin  grădina  pârloagă,  ce  se  pricepea  şi  ea.  Cine  s-o  înveţe,  că  mă-sa  bea  la  întrecere  cu  bărbaţii  la  MAT-ul  din  gura  liniei,  iar  tată...  nimeni  nu  știuse  vreodată  cu  adevărat.
Zăpuşeală  mare,  bre,  mare,  nu  mai  plouase  cam  de  la  Paşti  şi  porumbul  striga  de  sete,  iar  oamenii  căinau  strugurii  de  la  viile  din  câmp  - dacă  nu  plouă  curând  se  zbârcesc  şi,  la  toamnă,  canci  vin
Mişu  înghiţise  în  sec,  pe  furiş...ce-ar  mai  fi  mers  o  ulcică  brumată  de  vin  abia  scos  de  la  pivniţă...
E  umbră  și  bine  sub  dud  și ... miroase  a  pâine  caldă,  hmm,  Tanța  a  lui  Garoiu   face,  că  are  rând  la  brânză  la  capre.  Oameni  înstăriți,  bărbatul  contabil  la  asociație  și  prieten  cu  ingineru  de  la  Asociație,  fata  cea  mare,  Mariana,  are  magazin  în  sat,  iar  cea  mică,  Petruța,  e  plecată  prin  Italia.  Trimite  bani  acasă  cu  căruța,  degeaba  zic  ei  că  nu  mai  merge   nici  pe  acolo...treaba  lor,  da  nu-i  frumos  să  cobească...
-                      Zi-i  bogdaproste,  Mișule,  că  mă  grăbesc! Trupeșă  ca  o  lubeniță  coaptă,  Tanța-i  răsărise  în  față  cu  mânecile  suflecate  și   cu  o  cocoace  de  pâine  rotundă  și  fierbinte  învelită  în  șorț.  Hai,  ia-o  că  mi  se  ard  ălelalte!
-                     Bogdaproste,  să-ți  primească  Dumezeu!  Viorico,  vino,  fă,  încoace!
-                     Viu,  viu,  stai  ca  viu!  Viorica  scosese  limba  în  direcția  lui  socru-so,  dar  se  apropiase  mânată  de  mirosul  de  pâine  coaptă.  O  luase  și  fugise  în  casă,  să  o  acopere  cu  un  ștergar,  să  o  țină  proaspătă   până  venea  și  Mărin  de  la  treabă.  Tare  ar  mai  fi  mușcat  din  coaja  groasă,  dar  pâinea  se  încrudează  la  mijloc  dacă   o  rupi  fierbinte.  O  învățase  mama  mea  și  o  poveste,  cu  o  turtiță  lăsată  la  răcit  pe  fereastră  și  pe  care  o  mâncase  vulpea  vicleană:
eu  sunt  turtița  umflată
din  cămară  adunată
în  cuptor  sunt   rumenită
pe  fereastră  sunt  răcită
de  bunică  am  fugit
pe  bunic  l-am  păcălit
și  în  urmă  am  lăsat
iepurașul  urecheat...  
ei,  povești  de  adormit  copiii...
Mai  băgase  un  cocean  sub  pirostriile  pe  care  fierbea  o  ulcică  de  fasole  și  își  ștersese  sudoarea  de  pe  frunte.  Cald,  Doamne,  ce  caldură...
Mişu  îşi  privise  nora  pe  sub  gene: toanta  asta iar  visează  la  cai  verzi  pe  pereți,  ce  i-o  mai  fi  umblând  prin  tărtăcuță  de  râde  singură  ca  proasta-n  păpușoi? 
-                      Mișule,  nu-l   văzuși  pe  Viorel al  meu  să  vină  de  la  oraș?  Că  eu  fusei  la  dada  Măriuța  la  legat  via   și  trebuia  să  ajungă  până  acum. 
Aurica  era  vecina  din  sus  de  uliță,  harnică  foc  și  săritoare,  o  chemau  toți  de  pe  linie  la  ajutor,  la  muncile  câmpului.
-                     Ba,  fă,  Aurico,  nu  veni.  Că  doar  pe  aici  trecea  și  îl  vedeam.
Aurica  trântise  poarta  cu  ciudă  și  intrase  în  casă  bodogănind.
Ai,  ai  de  sufletul  ășteia,  cu  așa  bărbat.  Bea  toată  ziua,  după-aia  i  se  face  rău,  zace  o  săptămână  în  camera  bună  că- i  mai  răcoare  și  când  își  revine,  o  ia  de  la  cap. Și  ea  ține  și  casa  și  grădina  ei  și  la  dada  Măriuța  și  la  dada  Finlanda,  că  ele  îi  mai  dau  un  ban -  doi  de  pune  și  ea  deoparte.  A,  uite-l  și  pe  Viorel,  de-abia  vine,  păi  da,  sigur  că  se  opri  la  Despan  la  MAT.
-                      Dă  și  tu  o  țigare,  Viorele,  că  fuseși  la  oraș!
-                     Na,  mă,  na!  Pachetul  mototolit  mai  avea  doar  trei  țigări  și,  iute,  să  nu  vadă  celălalt,  Mișu  luase  două  și  le  strecurase  în  buzunarul  de  la  piept. 
Oare  cât  o  fi  ceasul,  s-o  fi  făcut  zece?  Cred  că  da,  că  uite  vine  Fane,   băiatul  lui  Mariana  veterinara,  ăla  de-i  șef  la  poliție  la  centru.  Trece  în  fiecare  zi,  pe  la  zece,  pe  la  mă-sa,  că  este  în  drum  spre  post  și  îi  pune  mă-sa  ouă,  lapte,  dovlecei  și  alea,  alea  și  le  ia  cu  el  să  le  ducă  acasă.  Salariu – salariu,  mâncarea – mâncare  de  la  mama,  să  tot  trăiești,  mama  ei  de  viață...
-                      Să  trăiești,  nea  Mișule!  Mai  poți,  mai  poți?
-                      Trăiești,  domn  Fane!  Mai...  Pe  la  mama,  ai?
-          Azi  nu.  Am  altă  treabă.  Mai  vorbim!
Auzi,  altă  treabă.  Dacă  era  ceva  auzeam  și  eu,  că  doar  pe  aici  trece  toată  suflarea  satului,  nu  pe  malul  gârlei.  O  mai  fi  mult  până  fierbe  fasolea  aia,  că  mi  se  făcu  foame!   Doar  de  mi-o  aduce  și  mie  măcar o  bucată  de  pâine, că  s-o  fi  răcit  de-atunci.
Din  praful  drumului  se  decupase  silueta  unui  bărbat  tânăr,  îmbrăcat  într-un  costum  maro,  cu  cămașă  albă cu  guler  lat  pe  dedesubt.  Se  vedea  clar  că,  în  ciuda  zăpușelii,  bărbatul  ostenise  pentru  a  arăta  cât  mai  oficial  cu  putință.
-                     Unde  mergi  mă,  Paule,  așa  gătit  în  miezul  zilei?  Te  însori?
-                     Bună  ziua,  Mișule,  acasă-i  soru-mea,  nu  văzuși?
-                     Ba  da,  e  în  casă,  acu  intră  că  de  azi  dimineață  udă  în  grădină  cu  furtunu.  Ai  treabă  cu  ea?
Paul  se  așezase  pe  bancă,  scosese   pachetul  de  țigări  și  îl  îmbiase. Mișu  luase o  țigară  și  o  pusese  satisfăcut  lângă  celelalte  două.  Sărbătoare,  nu  glumă.
-                      Nu,  Mișule,  nu  am  treabă  cu  ea.  Venii  să-mi  iau  la  revedere  de  la  ea  și-ți  zic  acum  și  ție  să  rămâi  sănătos  și  să  ne  vedem  cu  bine.
-                     Da  unde,  păcatele  mele,  pleci  tu  așa,  ce-re-mo-ni-os?  silabisise  el  mândru  nevoie  mare.  Îl  învățaseră  nepoții  Floricăi  din  capul  liniei,  că,  de,  ea  era  asistentă  și  nepoții ... deștepți  ca  ea.
-                      Îl  văzuși  pe  Fane  al  lui  Mariana?  Polițaiul?  După  mine  veni  el  azi,  că  i-am  dat  foc,  aseară,  lui  Nuțu  al  lui  Cocoș,  că  mi-a  furat  gâștele  și  le-a  tăiat.  Toate,  bre,  n-a  lăsat  niciuna.  Și  l-am  stropit  cu  diluant  și  i-am  dat  foc  cu  bricheta.  Muri  azi-noapte  și  nevastă-sa  se  duse  la  poliție.  Mă  duc  la  dădica,  soru-mea,   să –i  spun  și  ei   și  aștept  acolo  să  mă  ridice.  Hai,  să  ne  vedem  sănătoși.

N-a  mai  fumat  Mișu  de  atunci.  Au  rămas  țigările  pe  masa  din  odaie.  S-a  scuturat  tutunul  din  ele  și  le-a  aruncat,  târziu,  Viorica.  Era  gravidă  și  nu  suporta  mirosul.  Pentru  Mișu,  fumul  țigărilor  se  va  împleti,  întotdeauna,  cu   imaginea  a  doi  bătrâni,  în  poartă,  plângând  amarnic  soarta  fratelui  care,  orbit  de  furie  și  de  alcool,  a  schimbat  viața  unor  gâște  cu  viața  unui  om.