sâmbătă, 12 martie 2016

Call the midwife




  Sunt  dependentă  de  seriale  online.
                        Când  nelipsitele  și  iubitele  mele  atacuri  de  panică  sau  de  ce-or  mai  fi  ele  își  fac  de  cap,  reușesc,  totuși,  printre  sughițuri  și  lacrimi  de  crocodil,  să-l  conving  pe  domnul  Google  să-mi  deschidă  seriale  online.
                        Îi  cunosc  pe  toți  polițiștii  americani, canadieni,  francezi,  toți  frumoșii,  incoruptibilii,  gentlemenii  fără  noroc  la  neveste,  din  toate  NCIS-urile,  CSI-urile  și  FBI-urile,  toți  mentaliștii,  medium-urile  și  Profiler-ii  aferenți,  pe  pompierii  de  la  51  din  Chicago,  unde  joacă  logodnicul  pe  bune  al  Lady-ei  Gaga,  ca  să  nu  mai  vorbesc  despre  avocații  din  toate  birourile  de-a  lungul  și  de-a  latul  Statelor  Unite.
                        Mai  știu  și  mor  de  dragul  lui,  despre  Grimm  și  arătările  sale,  despre  Cronicile  din   toate  ținuturile  inventate  vreodată  de  scenariști,  despre  toți  eroii  cu  puteri  dobândite  prin  nu  știu  ce  experimente  greșit  aplicate  și  niciodată  reparate.
                        Dar,  într-o  seară  frumoasă  și  calmă  (ea,  seara),  disperată  că  nu  mai  apăreau  odată  subtitrările,  încerc  un  serial  englezesc,  fără  enigme,  crime  și  băieți  frumoși:  Call  the  midwife,  adică  Chemați  moașa.  Las  la  o  parte  că  snobii  ăia  de  englezi  sunt  campioni  la  seriale  și  fac  niște  seriale  polițiste  de  ți-e  frică  să  te  uiți  la  ele  după  ora  20,00,  vă  spun  doar  că  dimineața,  înainte  de  a  pleca  la  muncă,  chiaună  de  nedormită,  eram  fericită  că  dădusem  gata  primele  două  sezoane. 
                      Acțiunea  se  petrece  în  Poplar,  suburbie  a  Londrei,  la  sfârșitul  anilor  50   și  se  bazează  pe  memoriile  lui  Jennifer  Worth,  asistentă  medicală  și  moașă.  Aveau  ăia  pe  atunci  un  sistem  și  un  personal  sanitar  pe  care  noi,  nici  tăiați  cu  lama  și  presărați  cu  sare  nu-l  vom  atinge  veci.  Că  e  nevoie  de  suflet  și  bunăvoință și  cam  flutură-vânt  prin  buzunarele  capitolului  cu  pricina  pe  meleagurile  carpato - dunărene.
                     În  rolul  naratorului,  Vanessa  Redgrave.  Inutile  alte  comentarii.  Doar  că  serialul  cu  pricina  îți  cotrobăie  fără  nicio  jenă  prin  toate  cotloanele  sufletului,  joacă  tontoroiul  pe  inima  ta  și  te  fac  praf  scenele  cu  femei  care  nasc  acasă,  în  patul  lor,  cu  alți  cinci - șase  prunci  cu  urechi  lipite  de  ușă,  așteptând  să  nască  mama  și  apoi  să  vină  să  le  pună  de  mâncare  în  farfurie.  Cei  care  aveau  așa  ceva  în  dotare,  bineînțeles.
                        Nu  sunt  critic  de  film,  nu  mă  pricep  la  arta  cinematografică  și  nu  am  nicio  pregătire  în  domeniul  artei.  Mă  uit  la  ce-mi  place,  indiferent  de  părerile  criticilor  și  oamenilor  în  măsură  să  facă  acest  lucru.  Dar  cred  că  rolul  principal  al  filmului  este  să  ne  impresioneze,  să  ne  facă  atenți  la  luminile  și  umbrele  din  care  este  construit  omul  și  pe  care  le  imprimă,  conștient  sau  nu,  realității  în  care  trăiește.  Și  Call  the  midwife,  cu  toate  inadvertențele  sale,  este  cel  mai  emoționant  serial  despre  femei,  copii  și  despre  viață  pe  care  l-am  văzut.
                
  Faceți  o  încercare  și  nu  o      pară  rău.