joi, 7 mai 2015

O oră de religie

                             Întotdeauna  am  iubit  copiii.  Chiar  dacă  îți  storc  ultima  fărâmă  de  energie  cu  același  talent  nemăsurat  cu  care  îți  sparg  zâmbetul  în  milioane  de  cioburi  pe  care,  apoi,  tot  ei  le  adună  la  un  loc  cu  o  fluturare  mătăsoasă  de  gene,  cu  o  lacrimă  în  mărgeluțele  ochilor  sau  cu  o  îmbrățișare  subită  și  total  scoasă  din  context.
                           De  curând  am  asistat  la  o  oră  de  religie  ortodoxă  la  clasa  pregătitoare.
                        Când  am  intrat  în  clasă,  o  fetiță  plângea  pe  rândul  de  la  geam  și  un  băiețel  pe  rândul  de  la  perete.  Imposibil,  vă  spun  drept,  este  imposibil  să  statornicești  dreptatea  și  să  o  împarți.  Celălalt  a  început,  evident,  fiecare  este  nevinovat.  Și  tot  așa  de  evident  că  este  imposibil  să  reziști  scormonelii  din  priviri  și  buzelor  tremurânde   a  suspin  folosite  drept  ultimă  armă  de  apărare.
                        Cu  chiu  cu  vai  se   restabilește  liniștea.
-                     Și  rugăciunea  noastră  de  început ?  doamna  de  religie  ridică  mirată  o  sprânceană.
Douăzeci  de  suflete  se  întorc  spre  răsărit,  mânuțele  se  împreunează  și,  brusc,  nu  se  mai  aude  decât  un  singur  glas:
Înger,  îngerașul  meu
Roagă-te  la  Dumnezeu 
Pentru  suflețelul  meu.
degețelele  se  împletesc  în  dreptul  inimii  ca  să  se  știe  clar  unde  este  sufletul
Eu  sunt  mic
și  mâna  dreaptă  măsoară  ceva  la  nivelul  genunchiului
Tu  fă-mă  mare
brațele  înălțate  deasupra  capului  imaginau  uriași  cu  suflete  calde  și  voce  solemnă,  de  biserică  domnească  și  minuni  divine
Eu  sunt  slab
palmele  aproape  lipite  modelau,  parcă,  o  scândurică  moleșită  de  dinții  necruțători  ai  firezului
Tu  fă-mă  tare
piciorul  drept  în  față  și  mușchii  brațelor  încordați  în  clasica  poză  a  culturiștilor  în  concurs
În  tot  locul  mă-nsoțește
cercul  neterminat  desenat  în  față  cuprinde  universul  și  mai  rămâne  și  loc
Și  de  rele  mă  păzește
și  brațele  se  adună  în  leagăn  pentru  puiul  de  om  care  este  acum  și  pentru  cel  care  va  fi  să  vie
Amin!
semnul  crucii  se  decupează  larg,  cu  degetele  floare  de  crin.
Și  liniște.  Fără  impunere,  fără  încruntări,  fără  supărări.  S-au  adunat unul  lângă  altul  și  s-au  simțit  ocrotiți.  Au  ascultat,  au  răspuns  și  au  zâmbit.  Și  odată  cu  ei,  lumea  întreagă.
La  sfârșitul  orei,  fetița  de  la  început  zice:
-           Doamna,  mă  doare  burtica  și  mi  s-a  și  învinețit!
Am  înțepenit  toți,  noi,  adulții.  Vânătaia  de  la  burtică  nu  poate  să  aducă  nimic  bun.
-           Hai  să  vedem,  reușește  să  respire  doamna.
-           Vedeți,  suspină  fetița  ridicând  degetul  arătător  de  la  mâna  stângă. 
                                Azi-dimineață  nu  avem  pata  asta  vânătă.
                        Întotdeauna  am  iubit  copiii.  Atât  de  mult  că  am  greșit  constant  în  îndrumare,  dar  niciodată  în  ocrotire.