luni, 27 octombrie 2014

LA MULŢI ANI, DRAGUL MEU!


                         Hmmm,  ce  bine  miroase  cafeaua  în  dimineaţa  asta! 
           Stai,  nu  trebuia  să  o  faci  tu,  era  rândul  meu  azi.  Dar,  Doamne,  ce  bine  este  şi  ce  cald  sub  plapuma  moale  şi,  uite,  mi-a  căzut  o  şosetă  şi  nici  măcar  nu  mi-am  dat  seama.  Poate  că  nici  tu  nu  ai  observat,  pentru  că,  sunt  sigură,  n-ai  fi  scăpat  ocazia  să  mă  tachinezi  iar   că  nu  pot  dormi  desculţă. 
       Iar  amesteci  zahărul  în  cană  de  parcă  ai  fi  supărat  pe  ea -  şi  moartă  de-aş  fi  tot  aş  auzi  cum  se  loveşte  metalul  linguriţei  de  porţelanul  roşu  al  ceşcuţei  mele  preferate.  Mai  uşurel,  că  se  sparge!
      M-am  speriat  degeaba  că  vine  iarna  peste  ziua  ta.  Se  pare  că  timpul  doar  s-a  jucat  cu  noi,  aşa,  ca  să  nu  ne  plictisim.  Oare  chiar  crede  el,  timpul,  că  noi  doi  ne  putem  plictisi?  Oare  chiar  crede  el,  timpul,  că  ne-ar  putea  încetini  trăirea?
                        Ce  ştie  el,  săracul,  despre  noi? 
                        O  fi  auzit,  vreodată,  tăcerile  noastre,  atunci  când,  striviţi  şi  neputincioşi,  stăteam  lipiţi  unul  de  celălalt,  fără  vorbe,  fără  gânduri,  doar  cu  atingerea   degetelor  încătuşate  a  disperare?  Sau,  se  poate  să   fi  fost  acolo,  cu  noi,  când  salutam  apusurile  la  fel  ca  pe  răsărituri,  la  fel  de  bucuroşi   de  sfârşit  ca  şi  de  început?
                        Mai  are  încă  de  învăţat  despre  noi,  să  ştii...  el,  timpul  ...
                        Să  înveţe  că  eu  te  iubesc  şi  când  mor  de  ciudă  că  eşti  mai  bun  decât  mine   şi  că  ai  avut  dreptate  când  eu  băgam  mâna  în   foc  că  nu ...
                        Să  înveţe  că  eu  iubesc  şi  numele  tău  pe  ecranul  pâlpâind  al  telefonului  şi  felul  în  care  spui  eu  sunt,  de  parcă  ar  mai  fi  nevoie  să-mi  spui ...
                        Să  ştie  că  iubesc  cheile  tale  care  nu  sunt  niciodată  la  locul   lor  şi  pentru  care  întârzii  în  fiecare  dimineaţă  şi  cana  de  cafea  pe  care  o  laşi  sus,  pe  cuier  şi   pe  care  o  cauţi   înnebunit  dimineaţa  următoare...
                        Hmmm,  ce  bine  miroase  cafeaua  şi  ce  faci  acolo,  în  bucătărie,  de  nu  mai  vii  odată?  Te  aştept  cu  obrazul  lipt  de  perna  ta  că  miroase  frumos,  a  bărbat  calm,  sigur  şi  puternic,  a  bărbat  care  plânge  de  durerea  ta  doar  după  uşa  din  baie  ca  să  nu-l  vezi,   a  bărbat  care  nu  spune  nimic  atunci  când  eşti  bolnavă,  dar  care  vine  cu  ceaiul  fierbinte  la  căpătâiul  tău  şi  care  spală  vasele  ca  să – i  dea  timp  paracetamolului  să-şi  facă  efectul  şi  să  nu  te  mai  doară  capul...
                        Bărbatul  meu  de  acum  mai  bine  de  treizeci  de  ani...
                        La  mulţi  ani,  dragul  meu  şi  mulţumesc  de  cafea!  Au,  ce  tare  arde!