vineri, 4 iulie 2014

Viorel

             Prin  clasa  a  XI-a  sau anul  III  de  liceu  cum  se  spunea  pe  atunci,  eram   într-un  internat  din  Târgu – Jiu,  teribilă,  răsfățată  și  extrem  de  emancipată. În  uirma  nenumăratelor  mele  lecturi  de  dragoste,  proză și  poezie  de-a  valma  și  totodată,  decretasem  eu  că  femeia  perfectă  era  încrezută  și  intangibilă  și,  obligatoriu,  elegantă  și  cu  un  vocabular  ales.  Așa  că  vorbeam  de  parcă  mă  scoborâsem  din  paginile  de  gramatică  de-a  patra  și  mergeam  la  discotecă  în  rochie  de  supraelastic  cu  boboc  de  floare  la  decolteu,  în  timp  ce  fiecare  fată  cu  toate  țiglele  pe  acoperiș  își  teroriza  părinții  în  vederea  procurării,  greu  și  cu  mari  sacrificii,  a  unei  perechi  de  blugi  ”originali”  de  la  piața  din  Timișoara  sau  Arad.  Și  salutam  cu  bună  ziua  și  scăpam  un  mulțumesc  din  vârful  buzelor  copios  date  cu  atractiv,  pentru  cornetul  de  castane  fierbinți  de  la  colțul  liceului,  ignorând  cu  desăvârșire  curentul  artistic  și  literar  la  modă,  care  considera  că  denumirea  anumitor  părți  ale  anatomiei  umane  a  fost  inventată  în  scop  de  salut  sau  vorbă  de  alint.  Da,  dragii  mei  adolescenți  de  azi,  nu  ați  ascuțit  voi  bobul  de  orz...
                        Și,  totuși,  contrar  așteptărilor,  eram  acceptată  de  grup  și  băieții  își  mai  înghițeau  expresiile  elevate  și  mai  ascundeau  chiștoacele  în  fața  expresiei  mele  de  faraon  în  exil.
                        Primăvara  a  fost  întotdeauna  superbă  sub  Poarta  sărutului  și,  de  ceva  vreme,  apăruse  în  peisajul  parcului  și  al  internatului  nostru,  un  băiat  de  vreo  23  de  ani,  subțirel,  înalt,  blond  și  cu  ochii  albaștri,  precedat  de  o  faimă – magnet  pentru  gâsculițele  liceene  care  bântuiau  pe  acolo.  Făcuse  vreo  doi  ani  de  pușcărie,  nu  se  știa  de  ce,  dar  imaginația  noastră  țesea  deja  scene  de  bătălii  apocaliptice  pentru  inima  unei  fete  de  vârsta  noastră.  Și  suspinam  toate  în  taină  și  ne  temeam  tare  de  consecințele  unei  vorbe  la  ceas  de  seară  cu  respectivul.  Pusese  Viorel  ochii,  așa  îl  chema,  pe  o  colegă  din  clasa  a  XII-a,  sănătoasă  și  înzestrată  tare  la  capitolul  sâni  și  care,  venită  de  la  țară  și  cu  frica  de  Dumnezeu  mai  dezvoltată  decât  la  noi,  nu  suporta  nici  măcar  să  se  uite  la  el,  darămite  să  se  întâlnească  sub  clar  de  lună.  Și  mă  găsiseră  taman  pe  mine,  cea  cu  vorbe  frumoase  în  fiecare  buzunar,  să  le  fiu  purtător  de  cuvânt.  Azi  o  vorbă,  mâine  alta,  până  când  Viorel  s-a  plictisit  de  Cyrano  de  Bergerac  și  m-a  invitat  la  film.  Și  m-am  dus.  Și  la  o  înghețată.  Și  m-am  dus.  Nu-i  vorbă  și  mie  îmi  era  frică  să  ies  cu  el,  dar  obrazul  subțire  cu  sacrificii  se  ține,  nu  se  făcea  să  refuz  un  băiat  așa  politicos.  Ce-i  drept,  băiatul  nu  a  fost  niciodată  deplasat,  mă  ținea  de  mână  sau  de  umeri  de  parcă  eram  de  cristal  aurit  și  îmi  povestea  mereu  despre  ce  făcea  el  la  atelierul  auto  de  la  gară,  unde  lucra.  Într-o  vineri,  mă  invită  în  parc,  la  plimbare.  Da,  cum  să  nu,  mergem  mâine  că  e  sâmbătă,  am  spus  eu,  perfect  conștientă  că  în  sâmbăta  cu  pricina  aveam  bilet  de  tren  dus  întins  spre  casă.  Și  am  plecat  și  am  stat  două  zile  cu  părinții  și  cu  prietenele  mele   fără  să  mă  sinchisesc  de  bietul  Viorel.
                        Și  luni, după  ore,  vine  Viorel  la  internat  și  mă  cheamă  afară.  Și  cum  coboram  eu  scările  sprintenă  ca  o  căprioară,  l-am  văzut  cum  încerca  să   ascundă,  la  spate,  un  buchet  de  lalele  galbene,  o  minunăție  de  flori.  Să  vezi  că  nu  a  fost  nici  el  la  întâlnire  și  acum  vine  să-și  ceară  scuze,  mi-am  spus  în  timp  ce-mi  compuneam  moaca  de  prințesă  rănită  și  dezamăgită  de  viață  și  de  lume.
                        Salut,  salut... cu  buzele  strânse  a  ofensă,  i-am  întins  obrazul  pentru  sărutul  de  rigoare.  Și  el,  nici  una  nici  alta,  jaaap,  o  palmă  mai  răsunătoare  decât  clopotele  de  la   catedrala  din  centru.
-          Norocul  tău  că  ești  prea  mică  și  nu-mi  pun  mintea  cu  tine,  dar  să  nu  mai  minți  niciodată.  Mai  bine  spui  că  nu  vrei,  la  ce  încerci  tu  să  pari,  e  mai  corect  așa.
M-a  lăsat  cu  florile  în  brațe,  cu  obrajii  ca  focul  și  cu  demnitatea  știrbită  și  greu  de  reparat.
Acum,  nu  spun  că  a  făcut  bine.  Eram  doar  un  copil  ce-și  flutura  închipuirile  pe  la  nasul  celor  dispuși  să  le  observe  dar,  de  atunci,  niciodată  n-am  mai  spus  da  când  voiam  să  spun  nu    sau   nu  când  tânjeam  după  un   da.