joi, 15 mai 2014



Cristina  Stavri  (   www.catchy.ro/author/cristina-stavri )  zice  NU  căsătoriei.
Oare  aşa  să  fie?
Atunci  când  m-am  măritat  eu,   ideea  de  a  fi  femeia  unui  bărbat  fără  cununie  te  transforma  direct  în  ţinta  unei  ploi  de  pietre  aruncate  de  cugetul  şi  simţirea  oamenilor  de  bine  contemporani  şi  te  procopsea  pe  viaţă  cu  adânci  remuşcări  vizavi  de  onoarea,  pătată  ireversibil,  a  părinţilor  proprii  şi  a  tuturor  aparţinătorilor  legali  din  arborele  genealogic.
                        Se  căsătoreau,  deci,  oameni  care  nu  aveau  în  comun  decât  o  pasiune  mistuitoare,  transformată  în  cenuşă  încă  din  primele  luni  de   dragoste  legală  şi  care,  în  funcţie  de  tăria  de  caracter  din  dotare,  divorţau  sau  nu,  rămânând  pe  veci  tributari  unui  tovarăş  de  apartament  profund  nefericit  şi  la  fel  de  încorsetat în  covenienţe.
                        Se  căsătoreau,  însă,  oameni  pentru  care  ciorba  de  pe  aragaz  se  măsura   în  atingeri  şi  încuviinţări,  oameni  care,  după  douăzeci  de  ani,  în  dimineţile  aferente,  dregeau  ambele  cafele  în  funcţie  de  preferinţele  celuilalt, cu  fluturaşi  şi  alte  zburătoare  intacte  în  suflet  şi  stomac.
                        Relaţiile  de  acum  se  înscriu  pe  aceeaşi  orbită  ca  cele  de  atunci,  fără  obligativitatea  acelei  hârtii  înfricoşătoare,  însă.  Şi  nu  este  un  lucru  rău.  Libertatea,  în  orice  formă  a  ei,  este,  întotdeauna,  de  preferat.  Dar  până  unde  suntem  dispuşi  să  împingem  graniţele  şi  până  când?
                        Iubirea  te  ia,  te  duce  şi  dă  cu  tine  de  pământ.  În  secunda  în  care  te  scuturi  de  praf,  realizezi  că  eşti  pregătit  să  o  iei  de  la  capăt  şi,  dacă  se  poate,  tot  cu  adrisantul  anterior.  Dacă  nu  şi  nu,  după  inevitabila  oblojire  a  inimii  sfâşiate,  apare  alt  doritor / doritoare  să-ţi  picure  serenade  şi  promisiuni  de  viaţă  veşnică  şi  fericită.  Şi  nu  este  un  lucru  rău.
                        Rău,  însă,  este  că  am  călcat  în  picioare  orice  instanţă  morală  capabilă  să  ne  tragă  la  răspundere  ori  de  câte  ori  am  călcat  în  picioare  sufletul  celui  de  lângă  noi.  Să  ne  pună  la  colţ  că,  în  goana  noastră  după  absolut,   am  ignorat  că  perna  lui  sau  a  ei  era,  în  fiecare  dimineaţă,  mai  irigată  decât  hectarele  de  porumb   pe  timp  de  secetă.
                        Ar  fi  fost  mai  uşor  atunci  să  alegi  dacă  DA  sau  dacă  NU.
                       Divorţul  doare,  al  naibii  de  tare  doare.  Dar  cine  spune  că  despărţirea,  după  o  relaţie  de  ani  şi  ani,  neoficiată,  însă,  religios  şi  legal,  doare  mai  puţin  sau  lasă  urme  mai  uşor  de  acoperit?  Copii  se  fac  şi  cu  acte  şi  fără  acte.  Şi  ei  sunt  cei  mai  afectaţi.  Dar  şi  aici  intervine  puterea  de  a  ne  apleca  asupra  lor,  cu  vorbe  şi  mângâieri,  cu  zâmbete  rupte  din  durere  ascunsă,  cu  minunea  iertării  şi  a  răsăritului  de  soare,  cu  mâna  ta  peste  umerii  lor,  ocrotire  şi  iubire  şi  pedeapsă  la  un  loc.
                        Eu  spun:  DA.
                        Sau,  cel  puţin,  asta  am  vrut  să  fac.
                        Ce  mi-a  ieşit ...  Dumnezeu  cu  mila  şi  voi  cu  părerea.

                       
                       



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu