sâmbătă, 15 martie 2014

Bunica  nu  ştia  carte. 
Punea,  hotărâtă,  degetul,  când  bunicul  ştiutor  nu  era  lângă  ea.  Şi  nu  era  mai  tot  timpul.  O  lăsase  la  ţară,  cu  cinci  copii  şi  el  plecase  să  lucreze  la  mină.  Trimitea  bani  de   două  ori  pe  lună,  iar  toamna,  după  strânsul  celor  de-ale  gurii  de  prin  grădină  şi  câmp,  bunica  încuia  casa,  îşi  lua  copiii  şi  se  muta  la  oraş,  la  bunicul,  până  în  primăvară,  când  pământul  îşi  striga  drepturile.  Şi  pleca  bunica,  iarăşi,   la  drum,  cu   bagaje,  cu  copii  şi  cu  sufletul  împărţit  între  bărbatul  singur  printre  străini  şi  casa  şi  grădina  şi  via  din  deal,  singure  la  ţară...
                        Ştia,  în  schimb,  bunica,  să  povestească.  Nu  avea  egal  în   sat  la  coptul  cozonacilor  şi  la  spus  poveşti.  Crescuse  cu  doi  fraţi  mai  mici,  singura  fată,  singura  care  nu  fusese  la  şcoală  -  fetele  nu  aveau  nevoie  de  carte  pe  atunci,  aveau  trebuinţă  să  ştie doar   rostul casei  şi  al  copiilor  mici.  Aşa  că  între  fraţi,  găini, gâşte,  prăşit  porumb  şi  cules  via,  bunica  inventa  poveşti. 
                        Chiar  aşa  era,  mamă? întrebam  nedumerită,  la  gura  sobei,  cu  boabe  de  proumb  fierte  în  palmele  făcute  căuş  ca  să  încapă  cât  mai  multe  şi  cu  urechile  pâlnie  la  spusele  bunicii.  Baliverne,  mamă.  Bunica  râdea,  ascunzându-şi  faţa  în  colţul  şorţului,  iar  mama  asculta  mai  abitir  decât  mine.
                        Mesteca  bunica  mămăliga  cu  făcăleţul  şi  ne  zugrăvea  o  lume  în  care  căprioarele  erau  prietene  cu  lupii  şi  cu  urşii  şi  veneau,  seara,  la  ea  la  poartă.  Iar  bunica,  suflet  milos,  le  aşternea  un  preş  ţesut  la  războiul  din  camera  „bună”,  în  zilele  aspre  şi  lungi  de  iarnă.  Punea,  apoi,  castroane  cu  lapte  proaspăt  muls  de  la  capra  din  „coşare”,  iar  ele,  animalele,  după  ce  mâncau,  îi  lingeau  mâinile  şi  plecau  înapoi  în  pădure.  Nici  măcar  nu  era  pădure  lângă  satul  bunicii...  copiii  ei  crescuseră  cu  „colarez”,  făină  fiartă  în  apă  şi  îndulcită  cu  două -  trei  „cute  de  zacăr”...
                        Nu  doar  preşuri  ţeseau  femeile  la  război,  iarna.  Ţeseau  pânză  aspră  şi  trainică,  din  care  făceau  cămăşi  pentru  copii,  fete  şi  băieţi,  laolaltă. Se  îmbrăcau  toţi  în  cămăşi  noi  şi  ieşeau  la  poartă,  în  ziua  de  Paşti,  care  mai  de care  mai  încrezuţi  şi  mai  mândri  de  cusăturile  înflorate  de  priceperea  şi  neodihna  mamelor.
                        Fratele  cel  mai  mic  al  bunicii  aştepta  cel  mai  mult  cămaşa  de  Paşti,  pentru  că  tot  anul  el  era  îmbrăcat  doar  cu  hainele  rămase  prea  mici  celorlalţi  doi.  Se  lăuda  apoi,  în   gura  mare,  pe  uliţă  şi  plângea  câte  două  zile  dacă  nu-i  lăudau  toţi  drumeţii  cămaşa  nouă.  De  la  un  timp,  însă,  se  îmbrăca  şi  fugea  întâi  în  grădină  şi  apoi  pe  uliţă.  Un  an  aşa,  al  doilea  an  tot  aşa,  până  când  bunica  s-a  hotărât  să  dezlege  misterul.
                        Şi  ce  să  vezi,  spunea  ea  cu  vocea  înecată  de  râs,  m-am  tupilat  printre  pomi  şi  l-am  văzut  cum  „stetea”  în  mijlocul  lanului  de  grâu  abia  răsărit  şi  zicea:  vezi,  grâule,  vezi,  ce  am  eu?  Pleca  apoi  la  marginea  orzului  şi  zicea  iar:  vezi,  orzule,  vezi,  ce  am  eu? nu-i  ajungeau  copiii  să  se  laude,  hohotea  bunica.  Şi  noi  râdeam  de  bucuria  ei  şi  de  supărarea  unchiului  care   ţinea  până  la  anul,  de  Paşti,  când  bunica  iar  ne  povestea  şi  el  iar  se  supăra.
                        Se  apropie  Paştele ...  dacă  reuşesc  să-mi  iau  ceva  nou,  promit  să  mă  duc  în  pădure,  să  caut  animalele  din  copilăria  bunicii  şi  să  le  spun:  vezi,  căprioară,  vezi...  vezi,  ursule,  vezi...