sâmbătă, 15 martie 2014

Bunica  nu  ştia  carte. 
Punea,  hotărâtă,  degetul,  când  bunicul  ştiutor  nu  era  lângă  ea.  Şi  nu  era  mai  tot  timpul.  O  lăsase  la  ţară,  cu  cinci  copii  şi  el  plecase  să  lucreze  la  mină.  Trimitea  bani  de   două  ori  pe  lună,  iar  toamna,  după  strânsul  celor  de-ale  gurii  de  prin  grădină  şi  câmp,  bunica  încuia  casa,  îşi  lua  copiii  şi  se  muta  la  oraş,  la  bunicul,  până  în  primăvară,  când  pământul  îşi  striga  drepturile.  Şi  pleca  bunica,  iarăşi,   la  drum,  cu   bagaje,  cu  copii  şi  cu  sufletul  împărţit  între  bărbatul  singur  printre  străini  şi  casa  şi  grădina  şi  via  din  deal,  singure  la  ţară...
                        Ştia,  în  schimb,  bunica,  să  povestească.  Nu  avea  egal  în   sat  la  coptul  cozonacilor  şi  la  spus  poveşti.  Crescuse  cu  doi  fraţi  mai  mici,  singura  fată,  singura  care  nu  fusese  la  şcoală  -  fetele  nu  aveau  nevoie  de  carte  pe  atunci,  aveau  trebuinţă  să  ştie doar   rostul casei  şi  al  copiilor  mici.  Aşa  că  între  fraţi,  găini, gâşte,  prăşit  porumb  şi  cules  via,  bunica  inventa  poveşti. 
                        Chiar  aşa  era,  mamă? întrebam  nedumerită,  la  gura  sobei,  cu  boabe  de  proumb  fierte  în  palmele  făcute  căuş  ca  să  încapă  cât  mai  multe  şi  cu  urechile  pâlnie  la  spusele  bunicii.  Baliverne,  mamă.  Bunica  râdea,  ascunzându-şi  faţa  în  colţul  şorţului,  iar  mama  asculta  mai  abitir  decât  mine.
                        Mesteca  bunica  mămăliga  cu  făcăleţul  şi  ne  zugrăvea  o  lume  în  care  căprioarele  erau  prietene  cu  lupii  şi  cu  urşii  şi  veneau,  seara,  la  ea  la  poartă.  Iar  bunica,  suflet  milos,  le  aşternea  un  preş  ţesut  la  războiul  din  camera  „bună”,  în  zilele  aspre  şi  lungi  de  iarnă.  Punea,  apoi,  castroane  cu  lapte  proaspăt  muls  de  la  capra  din  „coşare”,  iar  ele,  animalele,  după  ce  mâncau,  îi  lingeau  mâinile  şi  plecau  înapoi  în  pădure.  Nici  măcar  nu  era  pădure  lângă  satul  bunicii...  copiii  ei  crescuseră  cu  „colarez”,  făină  fiartă  în  apă  şi  îndulcită  cu  două -  trei  „cute  de  zacăr”...
                        Nu  doar  preşuri  ţeseau  femeile  la  război,  iarna.  Ţeseau  pânză  aspră  şi  trainică,  din  care  făceau  cămăşi  pentru  copii,  fete  şi  băieţi,  laolaltă. Se  îmbrăcau  toţi  în  cămăşi  noi  şi  ieşeau  la  poartă,  în  ziua  de  Paşti,  care  mai  de care  mai  încrezuţi  şi  mai  mândri  de  cusăturile  înflorate  de  priceperea  şi  neodihna  mamelor.
                        Fratele  cel  mai  mic  al  bunicii  aştepta  cel  mai  mult  cămaşa  de  Paşti,  pentru  că  tot  anul  el  era  îmbrăcat  doar  cu  hainele  rămase  prea  mici  celorlalţi  doi.  Se  lăuda  apoi,  în   gura  mare,  pe  uliţă  şi  plângea  câte  două  zile  dacă  nu-i  lăudau  toţi  drumeţii  cămaşa  nouă.  De  la  un  timp,  însă,  se  îmbrăca  şi  fugea  întâi  în  grădină  şi  apoi  pe  uliţă.  Un  an  aşa,  al  doilea  an  tot  aşa,  până  când  bunica  s-a  hotărât  să  dezlege  misterul.
                        Şi  ce  să  vezi,  spunea  ea  cu  vocea  înecată  de  râs,  m-am  tupilat  printre  pomi  şi  l-am  văzut  cum  „stetea”  în  mijlocul  lanului  de  grâu  abia  răsărit  şi  zicea:  vezi,  grâule,  vezi,  ce  am  eu?  Pleca  apoi  la  marginea  orzului  şi  zicea  iar:  vezi,  orzule,  vezi,  ce  am  eu? nu-i  ajungeau  copiii  să  se  laude,  hohotea  bunica.  Şi  noi  râdeam  de  bucuria  ei  şi  de  supărarea  unchiului  care   ţinea  până  la  anul,  de  Paşti,  când  bunica  iar  ne  povestea  şi  el  iar  se  supăra.
                        Se  apropie  Paştele ...  dacă  reuşesc  să-mi  iau  ceva  nou,  promit  să  mă  duc  în  pădure,  să  caut  animalele  din  copilăria  bunicii  şi  să  le  spun:  vezi,  căprioară,  vezi...  vezi,  ursule,  vezi...
                       


sâmbătă, 8 martie 2014

De ziua mamei

                          Copilul   meu  din  clasa  a  patra  mi-a  adus,  azi,  o  felicitare  făcută  de   el  la  şcoală.  O  floare  roşie,  îndoită  la  mijloc,  cu  spaţiu  alb  pentru  scris  o  urare.  Şi  o  diplomă.  Pentru  cea  mai  bună  mămică. Şi  când  l-am  strâns  în  braţe  şi  l-am  sărutat  pe  obraz,  l-am  întrebat  dacă  el  chiar  crede  ce  a  scris  acolo.  S-a  înroşit,  s-a  şters  pe  furiş  (crede  el)  de  urmele  sărutului  meu  ( e  băiat  mare,  de,  nu  se  mai  face  chestia  cu  pupatul )  şi  a  dat  din  cap.  Adică,  da,  crede.  Şi  a  plecat  în  camera  lui,  uşurat  peste  poate  că  a  scăpat.
                        Şorţuleţul  meu  de  şcolăriţă  nu  a  stat  niciodată  drept,  cu  bretelele  aşezate  cuminţi  pe  umăr  şi  cu  fundiţa  frumos  înnodată  la  spate.  În  sertarul  plin  cu  poze  din  vitrina  veche  a  mamei,  îmi  zâmbeşte  strâmb   singura  fetiţă  cu  uniforma  mai  lungă  într-o  parte,  cu  guleraşul  desfăcut  şi  fără  panglicuţă.  Şi  fără  codiţe.  Părul  meu  a  fost  întotdeauna  prea  lins  şi  fundiţele  se  încăpăţânau  să  alunece  şi  să  se  împrăştie  la  orice  adiere,  aşa  că  le  smulgeam  dintr-o  mişcare  şi  le  îndesam  în  penar.  Tot timpul  aveau  buline  albastre  de  cerneală.
                        Făceam  şi  noi  felicitări  în  clasă,  dar  îmi  ieşeau  exact  după  chipul  şi  asemănarea  mea,  lălâi  şi  ciufulite  de  parcă  ieşiseră  de  la  dărăcit,  nu  din  mână  de  copil.  În  schimb,  nimeni,  niciun  coleg  de  clasă  sau  de  şcoală,  din  clasele  paralele,  nu  avea  o  compunere  de  Ziua  mamei  mai  frumoasă  decât  a  mea.
                        Mi-era  drag  să  scriu  cuvinte  pompoase,  să-mi  imaginez  fel  de  fel  de  scenarii  cu  mame  eroine  care-şi  salvează  copiii  cu  preţul  vieţii,  făceam  versuri  despre  blândeţea,  frumuseţea  şi  înţelepciunea  mamei  mele.  Şi  mai  drag  îmi  era  când  învăţătoarea,  Elena  o  chema,  mă  punea  în  fiecare  an  să-mi  citesc  compunerea  în  faţa  clasei.  Era  momentul  meu  de  glorie,  momentul  meu  de  măreţie,  pe  care  aveam  grijă  să-l  povestesc  mamei  în  cele  mai  mici  amănunte,  seara,  acasă.  Şi 
mi-era  drag  şi  eram  mândră  de  mine  când  îi  vedeam  ochii  strălucind  printre  lacrimi  de  bucurie.  Copil  nătâng...
                        Aş  scrie  şi  acum... aş  scrie  ca  un  copil  de  clasa  a  IV-a  -  „mămica  mea  dragă...”  aş  scrie  ca  un  romancier  îndelung  experimentat,  aş  desena  cuvintele  în  tablouri  colorate  şi  emoţionante...  
... dacă  aş  mai  avea  pentru  cine...
                     În  ultimii  ani  o  sunam  dimineaţa  şi-i  uram  un  La  mulţi  ani  grăbit,  bucuroasă  când  reuşeam  să  o  sun  eu  prima,  pentru  că  de  cele  mai  multe  ori  mi-o  lua  înainte.  Mă  simţeam  iar  în  faţa  clasei,  aplaudată  şi  invidiată,  iubită  şi  fericită. 
                        Durerea  se  stratifică  în  adâncul  sufletului  şi  pare  amorţită  şi  liniştită.  Apele  liniştite  sunt,  însă,  cele  mai  adânci.  O  vorbă,  un  parfum,  un  copil,  o  mână   întinsă   de - o   mamă  şi  gata,  nu  mai  dorm,  nu  mai  visez,  nu  mai  vorbesc...  plâng.
                        În  ziua  asta  frumoasă  ca  mamele  noastre,  cumpăraţi  o  floare  şi  o  felicitare.  Nu  contează  de  care,  oricare.  
                           Scrieţi  doar  „sărut  mâna,  mamă”. 
             Îi  va  lumina  restul  vieţii  mai  puternic  decât  un  far  în  nopţi  furtunoase.