marți, 2 decembrie 2014

Colind pentru mama

Doamne,  iar  ninge  frumos  peste  toate
Şi  scaldă-n  iertare  păcatele  noastre.

Urâtul  din  suflet  Tu,  Doamne,  ni- l  şterge
Să  rămânem  curaţi  ca  pruncul  din  iesle.

Lumini  la  fereastră  nu-mi  vine  s-aprind
Că  nu   mai  e  mama  să-mi  cânte  colind.

Doar  mama  ştia să  cânte  colinde
Doar  ea  avea ,  pentru  ele ,  cuvinte.

Colinde  cu  Ler  şi  florile  dalbe,
Cu  sfânta  aromă  a  merelor  coapte.

Şi  nu  pot  podoabe  pe-un  brad  să atârn
Că  nu  mai  e  mama  cu  daruri  în  sân.

La  naşterea  ta,  Iisuse  Hristoase,
Ofrande  şi  doruri  ţi-aştern  la  picioare.

Mi-e  dor  de  bine,  de  cald,  de  lumină
Mi-e  dor  să  fiu  iarăşi  copil  fără  vină.

Cu  Steaua  în  frunte,  la  porţi  ferecate
Să  bat,  după  datini ,  cu gânduri  curate.

S-adun  în  traistă   prea  mulţi  bolindeţi
Şi  mama  să  râdă.  Să  spună  poveşti.

Doamne, iar  ninge  frumos  peste  toate....

Să-mi  stingă  durerea,  să-mi  lase  speranţe...

luni, 27 octombrie 2014

LA MULŢI ANI, DRAGUL MEU!


                         Hmmm,  ce  bine  miroase  cafeaua  în  dimineaţa  asta! 
           Stai,  nu  trebuia  să  o  faci  tu,  era  rândul  meu  azi.  Dar,  Doamne,  ce  bine  este  şi  ce  cald  sub  plapuma  moale  şi,  uite,  mi-a  căzut  o  şosetă  şi  nici  măcar  nu  mi-am  dat  seama.  Poate  că  nici  tu  nu  ai  observat,  pentru  că,  sunt  sigură,  n-ai  fi  scăpat  ocazia  să  mă  tachinezi  iar   că  nu  pot  dormi  desculţă. 
       Iar  amesteci  zahărul  în  cană  de  parcă  ai  fi  supărat  pe  ea -  şi  moartă  de-aş  fi  tot  aş  auzi  cum  se  loveşte  metalul  linguriţei  de  porţelanul  roşu  al  ceşcuţei  mele  preferate.  Mai  uşurel,  că  se  sparge!
      M-am  speriat  degeaba  că  vine  iarna  peste  ziua  ta.  Se  pare  că  timpul  doar  s-a  jucat  cu  noi,  aşa,  ca  să  nu  ne  plictisim.  Oare  chiar  crede  el,  timpul,  că  noi  doi  ne  putem  plictisi?  Oare  chiar  crede  el,  timpul,  că  ne-ar  putea  încetini  trăirea?
                        Ce  ştie  el,  săracul,  despre  noi? 
                        O  fi  auzit,  vreodată,  tăcerile  noastre,  atunci  când,  striviţi  şi  neputincioşi,  stăteam  lipiţi  unul  de  celălalt,  fără  vorbe,  fără  gânduri,  doar  cu  atingerea   degetelor  încătuşate  a  disperare?  Sau,  se  poate  să   fi  fost  acolo,  cu  noi,  când  salutam  apusurile  la  fel  ca  pe  răsărituri,  la  fel  de  bucuroşi   de  sfârşit  ca  şi  de  început?
                        Mai  are  încă  de  învăţat  despre  noi,  să  ştii...  el,  timpul  ...
                        Să  înveţe  că  eu  te  iubesc  şi  când  mor  de  ciudă  că  eşti  mai  bun  decât  mine   şi  că  ai  avut  dreptate  când  eu  băgam  mâna  în   foc  că  nu ...
                        Să  înveţe  că  eu  iubesc  şi  numele  tău  pe  ecranul  pâlpâind  al  telefonului  şi  felul  în  care  spui  eu  sunt,  de  parcă  ar  mai  fi  nevoie  să-mi  spui ...
                        Să  ştie  că  iubesc  cheile  tale  care  nu  sunt  niciodată  la  locul   lor  şi  pentru  care  întârzii  în  fiecare  dimineaţă  şi  cana  de  cafea  pe  care  o  laşi  sus,  pe  cuier  şi   pe  care  o  cauţi   înnebunit  dimineaţa  următoare...
                        Hmmm,  ce  bine  miroase  cafeaua  şi  ce  faci  acolo,  în  bucătărie,  de  nu  mai  vii  odată?  Te  aştept  cu  obrazul  lipt  de  perna  ta  că  miroase  frumos,  a  bărbat  calm,  sigur  şi  puternic,  a  bărbat  care  plânge  de  durerea  ta  doar  după  uşa  din  baie  ca  să  nu-l  vezi,   a  bărbat  care  nu  spune  nimic  atunci  când  eşti  bolnavă,  dar  care  vine  cu  ceaiul  fierbinte  la  căpătâiul  tău  şi  care  spală  vasele  ca  să – i  dea  timp  paracetamolului  să-şi  facă  efectul  şi  să  nu  te  mai  doară  capul...
                        Bărbatul  meu  de  acum  mai  bine  de  treizeci  de  ani...
                        La  mulţi  ani,  dragul  meu  şi  mulţumesc  de  cafea!  Au,  ce  tare  arde!



marți, 21 octombrie 2014

Cele mai pufoase găluşte

http://www.catchy.ro/sa-radem-ca-face-bine-la-sanatate-concurs-literar


Multe a văzut şi auzit bolta de viţă – de – vie din curtea casei părinţilor mei. Acolo, învăluiţi de parfumul dulce al boabelor brumate, am întins mese binecuvântate cu bucatele din grădina fermecată a mamei, pentru musafiri mulţi şi dragi.

Acolo, într-o dimineaţă şugubeaţă de florar, mătuşa mea, venită în vizită, se plângea că nu-i ies găluştele niciodată. Că seamănă cu mingiuţele de ping-pong, doar decor în farfuria de supă, comestibilitatea lor fiind definitiv şi irevocabil compromisă.

Olteanca din mine, aclimatizată prin căsătorie în Ardeal, a sărit ca arsă: neam de neamul tău nu a văzut şi mâncat găluşte ca cele făcute de mine, Vetuţa dragă. Mirodenie, nu altceva, ai să vezi, nu-mi mai tăcea mie guriţa.

Zis şi făcut. A zburătăcit mama întreaga coşare de găini, a bunghit pestriţa cea mai dolofană şi, iacă, imediat clocotea pe aragaz supa galbenă şi grasă ca o gutuie coaptă.

La masa de sub bolta de viţă, acoperită cu muşama cu floarea – soarelui şi aranjată cu tot dichisul, aşteptau cam vreo zece guri, dornice să guste minunăţie de găluşte. Triumfătoare, cu oala de supă în braţe, eu grăbeam să culeg laudele. Doar că piciorul meu drept a ratat prima treaptă din cele trei de la bucătărie şi, în câteva secunde, obrazul meu scurma ca un godac straturile de flori ale mamei, iar oala, după ce aruncase preaplinul spre mine, se rostogolea, prin toată curtea, împrăștiind pufoşeniile de găluşte multlăudate.

Nebunie generală: au sărit toţi, cu mic cu mare, mi-au cules pătrunjelul din păr şi morcovii de sub guler şi abia am apucat să o văd pe mătuşa mea, imperturbabilă, adunând lingurile şi farfuriile adânci de pe masă.

În drum spre bucătărie, s-a întors spre mine şi a ridicat din umeri:

- De astea nu mai avem nevoie, nu-i aşa ?

miercuri, 3 septembrie 2014


CONVERSAŢIE  DE  ZIUA  MEA 

Doar  pe  mine  mă  naşte  toamna,  în  fiece  septembrie…
-           -  Nu  zău,  mai  gândeşte-te  un  pic.
Toamna,  doar  obrajii  mei  se  pârguiesc  ca  strugurii  din  vie...
-           -   Hm,  poate  de-aia  se  acreşte  aşa  de  repede  vinul.
Eu  sunt  născută-n  toamnă,  miros  a  poamă  coaptă...
-          -   Doar  cardul  meu,  săracul,  ştie  cât  costă  sticluţa  asta  de  miros.
Cele  mai  frumoase  poezii  sunt  despre  toamnă.  Deci,  despre  mine.
-           -  Să-mi  citeşti  şi  mie  poezia  aia  despre  pepeni.
Cine  spune  că  frunzele  mor,  toamna?  Nu,  ele  se  îmbracă  în  rochii  de  aur  şi  se  duc  la  bal..
-          -   Păi,  sigur,  te  puteai  gândi  la  altceva  în  afară  de  dans?
Şi   frunzele   îşi  pierd  câte  un  pantof  şi   întotdeauna  îl  găseşte  câte  un  prinţ  fermecat...
-           -  Te  rog  frumos,  până  la  pantofi.  Trei  rafturi  am  făcut  în  plus  în  debara,  luna  asta.
Toamna  nu  plouă,  să  ştii.  Se  scutură  stelele  şi  picăturile  sunt  lacrimile  de  bucurie  din  ochii  zânelor.  Ca  ochii  mei...
-          -   Ai  dreptate,  aici.  Tare- ţi  mai  scapără  ochii  dacă  întârzii  şi  eu  la  o  bere.
Se-alintă  toamna  în  dantele  roşii  ca  focul   şi-n  gutui  galbene  ca  speranţa...
-           Ai  putea  să  fii  şi  tu  mai  amabilă  cu  doamna  de  la  aprozar ?  Ai  văzut  ce  fructe  frumoase  îmi  alege  mie?
Şi-mi  place  să  mă  alint  în  valuri  calde  de  iubire,  sub  raze  blânde  de  soare,  toamna,  lângă  tine...
-           Da,  iubito  şi  eu  te  iubesc.  La  mulţi  ani !
Ce  frumos  ştii  tu  să  vorbeşti,  iubitule.  Mulţumesc!


vineri, 25 iulie 2014

Cititorule,  să  nu-mi  dai  deoparte  cuvintele,  să  nu  le  împrăştii  cu  latul  palmei  ca  pe  nişte  firimituri  rămase  pe  masa  festinului  tău.  Ele  doar  se  aliniază  ascultătoare,   aşa  cum  le poruncesc  gândurile  mele  şi,  te  rog,  ai  grijă  să  nu  le  învălmăşeşti  că  mult  mi-a  trebuit  să  le  desluşesc.  Şi,  într-o  viaţă  de  om,  a  mea,  încă  nu  am  reuşit…
                        Ştiu,  ai  să  zâmbeşti  subţire,  din  colţul  buzelor:  ia  uite şi  la  asta,  iar  întrebări  despre  viaţă !   Te  dezamăgesc,  nu  despre  viaţă…
                        M-am  trezit  buimacă  de  atâtea  vise  urâte,  cu  mâinile  atârnând  de-a  lungul  sufletului  ars  şi  neputincios.  M-am  trezit  doar  pentru  că  dimineaţa  urla  din  toţi  rărunchii  la  fereastra  mea,  cerându-şi  drepturile   şi   invocând  amendamente  la  legi  şi  ordonanţe  doar  de  ea  ştiute.  Nu  catadicsesc  să  o  salut,  nu  mă  interesează  prezenţa  ei,  doar  că  nu  pot  dormi  în  hărmălaie.  Ciudat…  de  parcă  aş  dormi  defel…
                        Statuile  dorm?  Visează?  Se  îngheboşează  şi  ele  în   gerul  iernii  sau  tânjesc  după  răcoare  în fierbinţeala  verilor?!  Dar  statuile  sunt  vii,  oare?  Care  este  diferenţa  dintre  mine  şi  ele?
                        Se  spune  că  noi,   oamenii,  suntem    Creaţia.   Supremă.  Că  defectele  şi  calităţile  sunt,  de  fapt,  o  expresie  a  absolutului,  suma  vieţii  şi  a  morţii  împărţită  fiecăruia.  În  cele  mai  multe  cazuri,  îţi  dă  rezultatul  cu  rest.  Restul  rămâne,  o  ia la  vale  ca  un  bulgăre  de  zăpadă,  creşte,  creşte,  devine  iar  o  expresie,  se  împarte  iar,  rămâne  rest  iar …
                        Şi  dacă  eu  nu  vreau?  Nu  mai  vreau?  Nu  mă  interesează  viaţa,  moartea  e  mai  incitantă,  e  maniacă  şi  secretoasă.  Viaţa  e  la  fel  pentru  toată  lumea,  cu  variaţii  mici,  foarte  mici  sau  deloc,  dar  moartea,  moartea  ţi  se  răsuceşte  în  trup   ca  şarpele,  ustură  ca  focul  şi  nu  trece  niciodată.  Şi  nici  nu  îmbătrâneşte.  Moartea  nu  are  nevoie  de  bani.  Şi  nici  de  dragoste.  Ea  e  fericită  mereu  şi  oricum.  Nu  se  supără  dacă  o  mai  păcăleşti  din  când  în  când  şi  nici  nu  vrea  să-ţi  ceri  scuze  dacă  i-ai  greşit  cu  ceva.  Şi ,  cum  mama  naibii  poţi  să-i  greşeşti   morţii? 
                        Ea  te  iubeşte  ca  un  puştan  îndrăgostit  ce  te  aşteaptă  şi  îţi  urmăreşte  paşii  cu  inima  zvâcnind  de  speranţa  neaşteptatei  aplecări  asupra  lui.   Nici  pretenţii  pentru  remuşcări  nu  ridică.  Te  strânge  în  braţe,  îţi  alină  durerile  şi  te  transformă  în  martir.
                        Se  poate,  oare,  să  fie  mai  bună,  mai  blândă  şi  mai  înţeleaptă  decât  noi?
                        Şi  nici  măcar  nu  am  gânduri  de  sinucidere.  Nu-mi  pot  permite  luxul  de  a  mă  lăsa  toropită  de  niciunde  şi  de  nicăieri,  de  a  închide  ochii  -  obloane  peste  toate  şi  peste  nimic.  Nu-mi  pot  permite  nici  măcar  un  somn  bun  sau  un  vis  frumos. 
                         Doar  mă  gândesc  şi  eu,  ca  omul  şi  îmi  plâng  de  milă  -  dacă  nu  eu,  atunci  cine?
                        Cititorule,  să  nu-mi  dai  deoparte  cuvintele…  Mă  va  durea  şi  mai  tare!


vineri, 4 iulie 2014

Viorel

             Prin  clasa  a  XI-a  sau anul  III  de  liceu  cum  se  spunea  pe  atunci,  eram   într-un  internat  din  Târgu – Jiu,  teribilă,  răsfățată  și  extrem  de  emancipată. În  uirma  nenumăratelor  mele  lecturi  de  dragoste,  proză și  poezie  de-a  valma  și  totodată,  decretasem  eu  că  femeia  perfectă  era  încrezută  și  intangibilă  și,  obligatoriu,  elegantă  și  cu  un  vocabular  ales.  Așa  că  vorbeam  de  parcă  mă  scoborâsem  din  paginile  de  gramatică  de-a  patra  și  mergeam  la  discotecă  în  rochie  de  supraelastic  cu  boboc  de  floare  la  decolteu,  în  timp  ce  fiecare  fată  cu  toate  țiglele  pe  acoperiș  își  teroriza  părinții  în  vederea  procurării,  greu  și  cu  mari  sacrificii,  a  unei  perechi  de  blugi  ”originali”  de  la  piața  din  Timișoara  sau  Arad.  Și  salutam  cu  bună  ziua  și  scăpam  un  mulțumesc  din  vârful  buzelor  copios  date  cu  atractiv,  pentru  cornetul  de  castane  fierbinți  de  la  colțul  liceului,  ignorând  cu  desăvârșire  curentul  artistic  și  literar  la  modă,  care  considera  că  denumirea  anumitor  părți  ale  anatomiei  umane  a  fost  inventată  în  scop  de  salut  sau  vorbă  de  alint.  Da,  dragii  mei  adolescenți  de  azi,  nu  ați  ascuțit  voi  bobul  de  orz...
                        Și,  totuși,  contrar  așteptărilor,  eram  acceptată  de  grup  și  băieții  își  mai  înghițeau  expresiile  elevate  și  mai  ascundeau  chiștoacele  în  fața  expresiei  mele  de  faraon  în  exil.
                        Primăvara  a  fost  întotdeauna  superbă  sub  Poarta  sărutului  și,  de  ceva  vreme,  apăruse  în  peisajul  parcului  și  al  internatului  nostru,  un  băiat  de  vreo  23  de  ani,  subțirel,  înalt,  blond  și  cu  ochii  albaștri,  precedat  de  o  faimă – magnet  pentru  gâsculițele  liceene  care  bântuiau  pe  acolo.  Făcuse  vreo  doi  ani  de  pușcărie,  nu  se  știa  de  ce,  dar  imaginația  noastră  țesea  deja  scene  de  bătălii  apocaliptice  pentru  inima  unei  fete  de  vârsta  noastră.  Și  suspinam  toate  în  taină  și  ne  temeam  tare  de  consecințele  unei  vorbe  la  ceas  de  seară  cu  respectivul.  Pusese  Viorel  ochii,  așa  îl  chema,  pe  o  colegă  din  clasa  a  XII-a,  sănătoasă  și  înzestrată  tare  la  capitolul  sâni  și  care,  venită  de  la  țară  și  cu  frica  de  Dumnezeu  mai  dezvoltată  decât  la  noi,  nu  suporta  nici  măcar  să  se  uite  la  el,  darămite  să  se  întâlnească  sub  clar  de  lună.  Și  mă  găsiseră  taman  pe  mine,  cea  cu  vorbe  frumoase  în  fiecare  buzunar,  să  le  fiu  purtător  de  cuvânt.  Azi  o  vorbă,  mâine  alta,  până  când  Viorel  s-a  plictisit  de  Cyrano  de  Bergerac  și  m-a  invitat  la  film.  Și  m-am  dus.  Și  la  o  înghețată.  Și  m-am  dus.  Nu-i  vorbă  și  mie  îmi  era  frică  să  ies  cu  el,  dar  obrazul  subțire  cu  sacrificii  se  ține,  nu  se  făcea  să  refuz  un  băiat  așa  politicos.  Ce-i  drept,  băiatul  nu  a  fost  niciodată  deplasat,  mă  ținea  de  mână  sau  de  umeri  de  parcă  eram  de  cristal  aurit  și  îmi  povestea  mereu  despre  ce  făcea  el  la  atelierul  auto  de  la  gară,  unde  lucra.  Într-o  vineri,  mă  invită  în  parc,  la  plimbare.  Da,  cum  să  nu,  mergem  mâine  că  e  sâmbătă,  am  spus  eu,  perfect  conștientă  că  în  sâmbăta  cu  pricina  aveam  bilet  de  tren  dus  întins  spre  casă.  Și  am  plecat  și  am  stat  două  zile  cu  părinții  și  cu  prietenele  mele   fără  să  mă  sinchisesc  de  bietul  Viorel.
                        Și  luni, după  ore,  vine  Viorel  la  internat  și  mă  cheamă  afară.  Și  cum  coboram  eu  scările  sprintenă  ca  o  căprioară,  l-am  văzut  cum  încerca  să   ascundă,  la  spate,  un  buchet  de  lalele  galbene,  o  minunăție  de  flori.  Să  vezi  că  nu  a  fost  nici  el  la  întâlnire  și  acum  vine  să-și  ceară  scuze,  mi-am  spus  în  timp  ce-mi  compuneam  moaca  de  prințesă  rănită  și  dezamăgită  de  viață  și  de  lume.
                        Salut,  salut... cu  buzele  strânse  a  ofensă,  i-am  întins  obrazul  pentru  sărutul  de  rigoare.  Și  el,  nici  una  nici  alta,  jaaap,  o  palmă  mai  răsunătoare  decât  clopotele  de  la   catedrala  din  centru.
-          Norocul  tău  că  ești  prea  mică  și  nu-mi  pun  mintea  cu  tine,  dar  să  nu  mai  minți  niciodată.  Mai  bine  spui  că  nu  vrei,  la  ce  încerci  tu  să  pari,  e  mai  corect  așa.
M-a  lăsat  cu  florile  în  brațe,  cu  obrajii  ca  focul  și  cu  demnitatea  știrbită  și  greu  de  reparat.
Acum,  nu  spun  că  a  făcut  bine.  Eram  doar  un  copil  ce-și  flutura  închipuirile  pe  la  nasul  celor  dispuși  să  le  observe  dar,  de  atunci,  niciodată  n-am  mai  spus  da  când  voiam  să  spun  nu    sau   nu  când  tânjeam  după  un   da.



luni, 30 iunie 2014

Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte

                           Mie  mi-e  frică  de  durere.  Trupească  sau  sufletească,  nu  contează,  durerea  iși  sapă  tranșeele  mai  adânc  și  mai  trainic  decât  în  orice  război  inventat,  inutil  și  penibil,  de  oameni.  Te  înjunghie,  te  zgârie,  îți  susură  la  ureche  perfidă  și  alunecoasă  și  nu  poți  nicicum  să-i  dai  un  bobârnac  peste  nas,  să  te  scuturi  de  ea  ca  de  un  mărăcine  rătăcit  pe  cracul  pantalonului  tău  de  week-end.
                        Și  învățăm  să  trăim  cu  ea  și  să  întindem  la  maxim  clipele  de  răgaz  pe  care,  torcând  ca  o  pisică  răsfățată,  ni  le  îngăduie  din  când  în  când.
                        Azi  a  fost  luni.  Și  a  fost  prima  săptămână  de  când  o  prietenă  dragă  a  obosit  să  mai  lupte  și  s-a  dus  la  culcare.  A  închis  ochii  și  a  plecat.  Și  eu  nu  m-am  dus  să  o  văd.  Nu  am  putut. 


http://www.catchy.ro/lena/60272

marți, 3 iunie 2014

                     M-am  gândit  mult  timp  dacă  să  vorbesc  sau  nu  despre  asta.  Să  spun  sau  nu  şi  varianta  mea,  trăită  şi  rumegată  în  zile  şi  nopţi  de  întrebări  şi  isterii  zadarnice. 
Marele  avantaj  al  spaţiului  virtual  este  că  pot  încasa  pietrele  aruncate  fără  să- mi  sparg  capul.  Dar,  înainte  de  a  le  arunca,  gândi-ţi-vă  bine  şi  spuneţi-mi,  cu  mâna  pe  inimă,  că  nu  aţi  întâlnit  niciodată  asemenea  situaţii.
Am  citit  şi  auzit  tot  ce  mi-a  picat  în  mână  şi  în  ureche  vizavi  de  creşterea,  educarea,  conversarea,  monologul  şi  controlul  furiei  adultului  în  relaţia  cu  un  copil.  Şi  am  ajuns  la  concluzia  fermă  că  mie  nu-mi  funcţionează  la  parametrii  normali  circuitele  din  cortexul  cerebral  de  sus  sau  de  jos  sau  de  unde  ar  mai  putea  fi.  Pentru  că  realitatea  de  care  m-am  împiedicat  eu   în  ...jde  de  ani  de  viaţă  nu  prea  bate  cu  literele  de  foc  ale  studiilor.
                        Să  o  luăm  cu  începutul  fiecărui  îndreptar  de  gen:  copilul  trebuie  iubit  necondiţionat.  Imi  spunea  tata  un  banc  genial :  stau  babele  pe  margine  şi  privesc  cu  jind  la  hora  tinerilor.  -   Cine-i,  fă,  Lisandro,  ăla  şchiop  şi  cocoşat  de   se  prinsă   şi  el  în  joc? 
-          Păi  cum,  fă,  ţaţă  Ioană,  nu-i  băiatul  matale,  ală  mic  de-şi  pierdu  piciorul  la  moară?
-          Aoleo,  mânca-l-ar  mama,  de  aia  îndrepta  el  hora!
Acum,  oi  fi  eu  defectă,  dar  ştiu  că  necondiţionarea  asta  nu  are  nimic  de-a  face  cu   trupul,  mâinile  şi  picioarele  progeniturilor  noastre.  Trăim  într-o  societate.  Sunt  deja  două  lucruri  distincte  în  această  propoziţie,  viaţa  şi  societatea  -  amândouă  au  reguli,  amândouă  au  şi  viceversa,  iubeşte  şi  vei  fi  iubit,  dăruieşte  şi  vei  primi,  nu  ucide,  nu  minţi,  nu  fura.  Este  ceva  în  neregulă  în  tabloul  ăsta?  Studiile  se  fac  pe  eşantioane  de  vârstă,  de  sex,  de...  Să  luăm  cinci  copii.  Copii.  Atât.  Fără  să  ţinem  cont  de  altele.  Cinci  copii.  Iubeşte-i,  mângâie-i,  povesteşte-le  de  câte  ori  vrei  tu  pe  zi  şi  noapte  ce  este  bine  şi  ce  nu,  nu  le  tăia  aripile,  nu  le interzice,  explică  limite  şi  lasă-i  să  aleagă.  Garantat,  trei  din  cinci,  la  vremea  potrivită,  vor  zbura  liberi  şi  conştienţi,  curaţi  şi  minunaţi,  dar  ceilalţi  doi  vor  călca  în  picioare  pe  toţi  cei  care  li  se  împotrivesc  sau  care  doar  nu  se  potrivesc  tiparului  dezvoltat.  Vor  lua  mereu  şi  nu  vor  oferi  nimic.
Când  copilul  ţipă  şi  bate  din  picior,  părintele  trebuie  să  rămână  calm,  să  vorbească  pe  un  ton  scăzut,  iar  să  explice,  iar  să  povestească.  Din  cei  cinci  copii,  trei  vor  înţelege  că  toate  lucrurile  se  pot  rezolva  cu  calm  şi  vorbă  bună,   la  masa  tratativelor,   dar  ceilalţi  doi  vor  creşte  conştienţi  că  pot  să  ţipe  şi  să  bată  din  picior  de  cîte  ori  vor  ei  şi  pagubă-n  ciuperci  dacă  se  supără  ceilalţi.
Când  copilul  tău  care  învaţă  bine,  este  politicos,  generos,  vesel  şi  încrezător,  vine  la  tine  şi-ţi  spune  că  vrea  aceeaşi  consolă  de  jocuri  cu  colegul  x  cu  părinte  în    partea  de  sus  a  lanţului  trofic  -  ramura  economică  -  şi  portofelul  vostru  plânge  înfrigurat  şi  gol  de  zile  bune,  ţi  se  sparge  sufletul  aşa  cum  se  sparg  cărţile  de  la  solitaire  când  treci  la  nivelul  următor.  Ce  faci?  În  disperare  de  cauză,  apelezi  la  o  bună  prietenă  şi  iei  împrumut,  până  la  salariu,  suma  buclucaşă.  Din  cinci  copii,  trei  vor  înţelege  umilinţa  şi  sacrificiul  tău  pe  care,  bineînţeles,  l-ai  ascuns  adânc  de  tot  şi  vor  încerca  din  puterile  lor  minuscule  să  nu  te  mai  pună  în  aceeaşi  situaţie  vreodată.  Dar  ceilalţi  doi  vor  înţelege  că  se  poate  trăi  şi  aşa,  că  nu  este  nimic  în  neregulă  să-şi  satisfacă  orice  dorinţă  fără  să  ţină  cont  de  posibilităţile  şi  dorinţele  celor  de  lângă  ei.
Şi  dacă  nu  iei  nenorociţii  ăia  de  bani  împrumut  şi  iar   povesteşti  şi  iar  explici  şi  plângi  toată  săptămâna  de  durerea  din  privirea  copilului  tău,  trei  din  cinci  vor  învăţa  să-şi  ordoneze  priorităţile,  iar  pentru  ceilalţi  doi  vei  fi  pe  vecie  părintele  care  nu  a  făcut  niciun  sacrificiu  pentru  ei.  Şi  nu  vor  face,  niciodată,  nici  ei,   nimic  pentru  nimeni.
Îi  împovărezi  sau  nu  şi  pe  ei  cu  problemele  tale?
Dacă  vorbeşti,  există  riscul  ca  cei  trei  buni  din  grup  să  dezvolte  temeri  menite  să  le  încetinească  şi  să  le  şovăiască  drumul  drept,  dar  există  şi  posibilitatea  ca  ei  să  desluşească,  cu  inocenţa  şi  puritatea  sufletului  lor  de  copii,  adevărul  şi  răspunsul  la  mare  parte  din   nedumeririle  tale.  Dacă  nu  vorbeşti,  s-ar  putea  să  fie  prinşi  cu  garda  jos  la  vârsta  dezmeticirilor  şi  să  le  trebuiască  mai  mult  timp  decât  ar  fi  normal  să-şi  revină.  Ceilalţi  doi,  în  ambele  cazuri,  vor  face  ce  au  auzit  sau  ai  intuit,  rău,  fără  să-şi  pună  întrebări  şi  fără  să  caute  răspunsuri.
Fiecare  dintre  noi  suntem  definiţi  de  alegerile  pe  care  le  facem  în  viaţă,  nu-i  aşa?  Dar  alegerile  astea  vin  din  alcătuirea  noastră  interioară,  labirint  încă  necunoscut  pe  deplin  şi  fără  de  ieşire  chiar  şi  cu  firul  Ariadnei  agăţat  la  intrare.  Simţim  diferit,  înţelegem  diferit  şi  acţionăm  diferit. 
Şi  noi,  părinţii,  ce  să  facem  cu  cei  doi  copii?

                       

                                                

joi, 29 mai 2014

ZERAFINA

                        


                        A  fost  odată  ca  niciodată.
                        Și  ce  dacă  toate  poveștile  încep  așa? 
Și  povestea  mea  e  una  obișnuită,  o  poveste  de  iubire,  de  noroc  și  nenoroc,  cu   lacrimi  și cu   zâmbete,  așa  după  cum  e  datul  la  povești...
                        A  fost,  deci,  o  dată  ca  niciodată,  fiica  cea  mică  și  răsfățată  a  bătrânului  Crivăț.  Se  ivise  pe  neașteptate,  târziu,  târziu  de  tot,  când  cei  trei  fii  -  Ger,  Viscol  și  Îngheț  -  erau  deja  așezați  la  rosturile  lor,  veghetori  vajnici  la   bunul  mers  al  zânelor  Anotimp,  cam  șugubețe  din   fire și  cam  uituce  când  le  venea  vremea  să  domnească  peste  fire. 
                        Zerafina  -  nume  ca  o  încleștare  de  zefir  și  floare,  nume  fără  de  înțeles,  ca  o  sărbătoare  nefăgăduită  și  sosită   tiptil   pe  cărări  lăturalnice,  cu  zâmbete  în  colțul  gurii  și  maci  roșii  în  cosițele  întunecate.
                        Și  pe  cât  de  noapte  era  în  pletele  ei,  pe  atât  de  mult  soare  răsărea  odată  cu  ea  și  apunea  odată  cu  pleoapele  ei  ostenite  de  joacă  și  de  alint  de-a  lungul  și  de-a  latul  pământului.  Că  nu  i  se  putea  împotrivi  nimeni  de  urgia  bătrânului  Crivăț  care  îngheța  mugurele  crud  pe  ram  sau  cântecul  privighetorii  în  luncă,  în  miez  de  vară,  de  cutezai  să  stai  curmeziș  în  drumurile  iubitei  sale  fiice.
                        Se  înmuiase  de  tot  bătrânul,  sufla  doar  la  vederea  lacrimilor  de  pe   obrajii  Zerafinei,  de  se  închinau  bieții  muritori  și  nu  mai  înțelegeau  nimic.
                        Sfat  mare  au  ținut  frații  mai  vârstnici  și  mai  înțelepți  și  au  hotărât  să  o  mărite,  să  se  așeze  la  casa  ei,  femeie  cuminte  și  supusă  cu  bărbat  și  copii,  de  s-o  putea.
                        Călcâiul  Zerafinei  se  înfipse  adânc  în  prag:
-                     Bine,  o  fac,  dar  cu  cine  vreau  eu!  Altfel,  vă  veți  topi  toți  ca  roua  dimineața  și  va  dispărea  rostul  vostru,  cu  iarnă  cu  tot,  de  pe  suprafața  pământului!
Și  cine  să  fie  alesul?
                      Cale  de  șapte  văi  și  șapte  dealuri,  aproape  de  cușma  lumii,  viețuia  un  uriaș. Cu  ochi  adânci  ca   necuprinsul,  tăcut  și  mândru  ca  stânca  din  care  era  croit,  o  privi  ciudat  și  încuviință  scurt,  neînțelegând  nici  acum  pe  deplin   ce  căuta  mândrețea  de  fată  în  pustietatea  lui.  Dăduse  târcoale  săptămâni  la  rând  pe  potecile  lui,  pândind  ca  un  vânător  și  săltând  ca  o  căprioară  speriată  ori  de  câte  ori  se  apropia  de  ea.  Şi  acum  o  privea   el  speriat  -  era  femeia  lui,  darul  picat  pe  neaşteptate  şi  pe  necerute,  probabil    o  răsplată  pentru  cine  ştie  ce  merite  ascunse  în  adâncimile  înaintaşilor  săi.
                        Zerafina  îşi  iubea  bărbatul  cu  tot  sufletul,  cu  toate  visele  şi  cu  toate  dorurile  de  pe  pământ  -  şi  cum  altfel,  doar  mutase  munţii  pentr  a-l  afla!
                        A  zidit  uriaşul  casă  mare  şi  frumoasă  şi  Zerafina  a  împodobit-o  cu  lumină  şi  veselie,  iar  cântul  ei  răscolea  şi  vindeca  deopotrivă.  Îşi  aştepta  bărbatul  cu  flori  sălbatice  albe  în  cale,  îi  inmiresma  nopţile  cu  viorele  strivite  în  pletele-i  de  smoală,  alinta  bucatele  lui  cu  şoapte  de  iubire  şi  descântece  străvechi  de  alean  şi  dor.
                        O  singură  durere  se  cuibărise  adânc  în sufletul  ei:  uriaşul  era  tăcut,  mereu  tăcut.  Încuviinţa tot  ce spunea  şi  ce făcea ea,  nu-i  ieşea  din  cuvânt  nici  cu  privirea,  dar  nici  nu  scotea o  vorbă.  Zerafina ar  fi  vrut  să-l  asculte,  să  râdă  la  glumele  lui,  să-i  povestească  seara  despre  drumurile  lui  şi  despre  cei  pe  care  îi  întâlnea  în  fiecare  zi.  Avea  ea  grijă  să  ştie  pe  unde-l  purtau  cărările  şi  cu  cine,  dar  îi  lipseau  serile  de  taină  şi  sporovăială  în  faţa  vetrei  încinse  de  bucate şi  plăcinte  din  casa  părintească.
                        Dar  uriaşul  nu  ştia.  Trăia  şi  se  minuna  de  norocul  lui,  nu  scotea  o  vorbă  de  teamă  să  nu  se  rupă  vraja  asta  sau  ce-o  mai  fi  cu  minunea   de  femeie  care  era  a lui,  numai  a  lui  şi  pentru  care  ar  fi  scuturat  pământul  ca  pe  o  năframă  şi  ar  fi  netezit  munţii  cei  mari  şi  aspri  cu  o  singură  zvâcnire  a  palmei  sale  bătătorite de  muncă.
                        Zerafina  şi-a  ferecat  durerea  şi  a  cântat  şi  s-a  alintat  şi  a  cutreierat  senină  prin  coclauri  cunoscute  sau  nu,  în  căutare  de  flori  şi  ierburi  vindecătoare. Aştepta  răbdătoare  semnele  că-i  vrednică  să  devină  mamă,  aşa  cum  o  învăţase  bunica  ei,  înţeleapta  tuturor  ştiutelor  şi  neştiutelor  de  deasupra  şi  de  dedesubtul  pământului.
                        Prea  multă  fericire  la  un  loc se  pare,  însă,  că  răstoarnă  lumea  asta  strâmbă  şi  nedreaptă,  îi  strică  mersul  şi  rostul  necunoscut  de  noi,  rătăcitori  supuşi  şi  orbi   pe  drumuri  trasate  cu mult  înainte  de  răsăritul   veţii  fiecăruia.
                        Buimacă  de  soare  şi  de  iubire,  de  copilul  adormit  în pântecele  dornic  de  viaţă  nouă,  Zerafina  a  răsturnat  fiertura  de  leac  peste  focul  de  sub  pirostrii.  Lacom,  perfid  şi  crud,  focul  a  mistuit  într-o  clipită  căsuţa  poveştii  lor  şi  i-a  răpit  mugurele  de  viaţă  atât  de  aşteptat  şi  de  dorit.
                        Hăituit  de  negre  presimţiri,  uriaşul  a  despicat  ape  şi  a  rupt  păduri  în  goana  lui  spre  casă.  Zerafina,  palidă,  fără  cunoştinţă,  cu  mâna încleştată  pe  urciorul  cu  apă  ca  într-o  zadarnică  încercare  de  a  stinge  prăpădul  -  răcnetul  uriaşului  a  cutremurat  universurile  şi  a  încremenit  secundele   păcătoase.
                        N-a  murit  atunci  Zerafina.  Şi-a   revenit  greu,  dar  n-a  mai  cântat,  n-a  mai  zâmbit,  n-a  mai  alergat  ca  o   mică  vietate  frumoasă  şi  sălbatică,  în  calea  iubirii  sale.  Se aşeza  pe  o  piatră  netedă  în  grădina  casei  noi  pe  care  uriaşul  o  ridicase  pentru  ea  şi  ochii  goi  de  orice  simţire  omenească  se  pironeau  undeva,  departe,  nici  ea  nu  ştia  unde.
                        Vorbea  uriaşul.  Se  aşeza  în  genunchi  în  faţa  ei  şi  îi  povestea  câte-n  lună  şi  în stele,  câte  pe  cărări  şi  pe  creste  înalte  zărite  sau  intuite...  degeaba.  Se  stingea   scânteia  ei  încet,  încet  şi  sigur,  golind  lumea  de  speranţă  şi  de  lumină.
                        A găsit  uriaşul  drumul  spre  bunica  înţeleaptă:
-                     Salveaz-o,  ad-o  înapoi  şi-ţi  voi  fi  rob  pe  veci  şi  ţie  şi  celor  din  jurul  tău.  Îţi  dau  sufletul  meu  să  faci  ce  vrei  cu  el,  dar  n-o  lua  pe  ea!
-                    N-am,  sărman  băiat,  asemenea  putere.  Doar  timpul  le  aşează  pe  toate  şi  le  vindecă  pe  cele  care  sunt  rânduite  să  se  vindece.  Celelalte... vin,  luminează  şi  se  sting. 
Timpul...  îi sfredelea  creierul  ideea  că  timpul  poate  să-l  ajute....
În  fapt  de  seară,  obosit  de  drumul  lung  şi  anevoios,  uriaşul  sorbea  cuvintele  bătrânului  Timp:
-                     Timpul  nu  se  întoarce  pentru  nimeni  şi  pentru  nimic,  flăcăule.  Firul  fuiorului  meu  străbate  mii  de  poveşti  ca  ale  tale  şi  nu   poate   nedreptăţi  pe  niciuna.  Zerafina  ta  e  neam  de  vânturi  aprige  şi  tot  ce  pot  face  pentru  ea  este  să  o  las  să-şi  aleagă  teritoriul  şi  puterea  pe  care  o  va  prăvăli  peste  noi,  cei  neputincioşi  în  faţa  stihiilor. 
-                    Şi  eu???  Eu  ce  rost  mai  am  pe  lume???  M-am  pomenit  cu cel  mai  frumos  dar  în  braţe,  tam – nesam  şi  acum  mi-l  luaţi  tot  aşa  cum  mi  l-aţi  dat?  Ia-mă  şi   pe  mine  şi  fă-mă  vânt,  să-mi  împletesc  potecile  cu  ale  ei.

-                     Şi  dacă  veţi  fi  amândoi  vânt,  crezi  tu  că  vă  veţi  putea  atinge  sau  măcar  întâlni? Altele  sunt  legile  naturii,  alte  reguli  guvernează  ziua  şi  noaptea,  vara  şi iarna,  soarele  şi  luna...  Priveşte  mai  departe  şi  mai  gândeşte-te.

Ziua  scapără  în  baia  de  raze  calde  şi  prietenoase.  Călătorul  obosit de  potecile  şerpuite  ale  codrului  se  aşează  la  odihnă  pe  o  stâncă  ciudată,  asemănătoare  unui  jilţ  împărătesc,  cu  arabescuri  şi  dantele  de  piatră  pe  margine.  Imediat,  o  boare  caldă,  moale  şi  parfumată  îl  învăluie  şi  îi  leagănă  somnul.  Se  spune  că  cei  care  aţipesc  pe  scaunul  de  piatră  vor  avea  noroc  în  dragoste  toată  viaţa.  Îşi  găsesc  perechea  pe  negândite   şi  nesperat  de  repede,  de-a  pururi  amândoi  în  faţa  vieţii  şi  a  morţii.
Căci  în  ce  alt  mod  ar  fi  putut  uriaşul  să  fie  lângă  iubita  lui  decât  aşteptând-o  statornic  şi  veşnic,  loc  de  odihnă  pentru  vântul  şăgalnic  şi  parfumat,  nerăbdător  şi  obosit    de  colindat?