duminică, 10 noiembrie 2013

Ascultă liniştea...

            Când  am  ajuns  la  Prislop,  ziua  încă  nu  se  dădea  bătută,  iar  noaptea  se  strecura  haiduceşte  pe  la  poalele   molcome  ale  dealurilor  de  lângă  Silvaşu  de  Sus.  Toamna  asta  scânteietoare  îţi  picură  dor  de  ducă  la  ureche  şi  ce  poate  fi  mai  frumos,  acum,  la  început  de  Brumar,  decât  Ţara  Haţegului,  de  bunăvoie  şi  nesilită  de  nimeni  încătuşată  în  ruginiul  frunzelor  călătoare?
            Aici,  la  mănăstire,  ziua  şi  noaptea  au  cu  totul  alte  dimensiuni.  E  linişte,  aşa  spun   toţi  cei  care,   mânaţi  de  credinţă,  de  dragoste  sau,  poate,  numai  de  curiozitate,  trec  pe  sub  poarta  cea  mare  care  dezvăluie  drumul  spre  biserica  veche.  Te-ai  gândit  vreodată  la  liniştea  absolută?  La  liniştea  pe  care  o  pipăi  sfios  şi  neîncrezător,  la  liniştea  atât  de  adâncă  încât  te  oglindeşti  în  ea  ca  în  apele  nemişcate  ale  mării   după  furtună?  Ai  auzit  vreodată,  cu  adevărat,  liniştea?  Sunt  convinsă  că  da,  dacă  ai  fost  la  Prislop.  
           Drumul  spre  mormântul  Părintelui  Arsenie  Boca  este  o  alee  frumoasă,  cu  felinare  delicate  şi  difuze,  cu  bănci  pentru  odihna  sufletului  şi  a  trupului  ostenit. Urci  şi  vorbeşti  cu  brazii  falnici  ce  sprijină  băierile  cerului  cu  vârfurilor  lor  -  îi  întrebi  de  Părintele  şi  ei  se   înclină  respectuoşi.
           Sunt  sute  de  oameni  aici,  zilnic.  Stau  la  rând,  pe  alee,  ore  în  şir  pentru  a  atinge  câteva  secunde  crucea  de  la   mormânt.  Spun  o  rugăciune,  se  închină  şi  lasă  loc  şi  pentru  ceilalţi.  La  atâta  vânzoleală,  ai  crede  că  turnul  Babel  este  o  născocire.  Şi,  totuşi,  e  linişte  toată  ziua.  Nu  se  sminteşte  nimic  de  la  locul  lui,  totul  curge  firesc  şi  liber,  iar  prezenţa  Părintelui  te  copleşeşte  cu  măreţie.  E  acolo,  e  prezent  şi  nimeni  nu  poate  nega  asta.  Şi  timpul  nu  mai  curge,  se  presează  ca  petalele  unei  flori  în  paginile  unui  ceaslov  vechi  şi  trudit  de  palmele  care  l-au  cercetat.
           Începuse  vecernia.  Nu  am  intrat  în  biserică,  m-am  aşezat  pe  bancă,  sub  zidurile  vechi.  Se  auzeau   foarte  bine  glasul  preotului  şi  cântecul  corului.  Coborâse  repede  şi  noaptea  dintre  dealuri  şi,  la  adăpostul  întunericului,  am  simţit  cum  se  schimbă  totul.  Nu  mai  era  liniştea  deplină  din  timpul  zilei,  acum  era  liniştea  obişnuită  a  unei  comunităţi  care  se  pregătea  pentru  somnul  binemeritat  după  o  zi  de  trudă.  
           Sunt  două  feluri  de  linişte  aici:  cea  de  zi  şi  cea  de  noapte.  Sunt  diferite  ca   ziua  şi  noaptea,  ca  soarele  şi  luna  şi  dacă  stai  să  le  asculţi,  îţi  vor  spune  poveşti  uimitoare.



          

vineri, 1 noiembrie 2013

Leac  pentru  mine
E – atâta  de  frumoasă  toamna
că-mi  vine  să  plâng
cu  lacrimi  galbene  ca şi  copacii
ei,  poate,  au  de  ce
că  desfrunzesc...
dar  eu...
eu  sunt  născută-n  toamnă
din  resturi  de  culori  şi  soare
şi  dacă –mi  stoarce
amar  şi  tină  pe  sub  pleoape
toamna...
atunci...
mai  există  leac  pentru  mine
primăvara?


De  ce

           De  ce  sunt  aşa  cum  sunt?  De  ce  sunt  acum  şi  nu  pe  aripile  altor  zăpezi  timpurii   sau  altor  arşiţe  târzii?
           De  ce  nu  înţeleg  nimic  şi  nu  găsesc  nimic?
           M-am  rispit  în  toate  direcţiile  şi  n-am  mai  ştiut  să-mi  adun  cioburile.  Nu  ştiu  nici  acum,  acum  când  nu  mai  am  vise  de  noapte,  pentru  că  nu  mai  am  noapte...acum, când  nu  mai  am  doruri  de  zi,  pentru  că  nu  mai  am  zi...
           De  ce  percepem  lumea  diferit,  de  ce  o  pipăim  fiecare  cu  alte  degete?
           De  ce  auzim  alte  şi  alte  ritmuri  deşi,  pentru  fiecare  dintre  noi,  se  cântă  aceeaşi  melodie?
           Care  este  arcul  care  mi-a  sărit  mie  şi  de  ce  nu-l  pot  repara?
           Atâţia   de  ce  într-o  singură  dimineaţă...